Mesagerul.ro

Atacul american asupra generalului Suleimani: context, reacții, consecințe

 Atacul american asupra generalului Suleimani: context, reacții, consecințe

Asistăm la o retorică inflamată la Teheran, la îngrijorări și chiar la o panică mediatică în America și Europa, dar consecințele uciderii arhitectului extinsei rețele de influență iraniene din Orientul Mijlociu, bazate pe grupări teroriste finanțate și sprijinite logistic de la Teheran, sunt destul de greu de estimat. Ca de obicei în astfel de situații granița dintre „prea puțin” și „prea mult” în cazul calibrării reacțiilor față de multiplele provocări și atacuri teroriste iraniene din ultima perioadă este extrem de fluidă. Iar dacă pe termen scurt vom asista cu siguranță la o deteriorare a climatului internațional de securitate este neclar dacă pe termen mediu și lung impactul va fi o agravare în continuare a situației sau, din contra, vom vedea un recul al acțiunilor destabilizatoare ale Iranului din regiune „Toată lumea pare să fie foarte sigură că poate prezice consecințele morții lui Qassim Suleimani și la fel de sigură că orice păreri care le contrazic pe cele proprii merită complet desconsiderate”, scrie pe Twitter Walter Russell Mead, unul dintre cei mai cunoscuți analiști americani de politică externă. Adăugînd că probabil trebuie să fi lipsit la cursurile în care s-au distribuit și globuri de cristal pentru prezicerea viitorului. În realitate, ca de atîtea ori în trecut, suntem pe un teritoriu accidentat, cu multe speculații, dezinformări, distorsionări motivate politic, și foarte puține certitudini. Uciderea generalului Qassim Suleimani, care era considerat de mulți cel mai influent om din Iran după ayatolahul Ali Khamenei, a stîrnit într-adevăr un imens val de reacții pe plan internațional, și în zona politică și în cea mediatică. Convoiul în care se afla Suleimani a fost ținta unui atac american cu o dronă Reaper, imediat după sosirea lui la Bagdad pentru o întîlnire cu șeful miliției shiite irakiene responsabilă pentru incendierea unei clădiri a ambasadei americane din Bagdad pe 31 decembrie și cu un lider al mișcării teroriste Hezbollah din Liban. Ambele grupări, ca de altfel și Hamas sau Jihadul Islamic (care pe 12 noiembrie a lansat din Gaza aproape 200 de rachete către Israel), sunt finanțate și sprijinite logistic de către Teheran. Acest detaliu este important pentru că nu e greu de ghicit care este motivul întîlnirii convocate de generalul iranian la Teheran. De altfel oficiali de la Washington vorbesc despre planuri concrete privind atacuri ce urmau să fie inițiate, în regiune asupra ținte americane sau ale aliaților Americii. De tipul celor recente, atacul asupra militarilor americani dintr-o bază irakiană sau asupra ambasadei din Bagdad. Multe dintre reacțiile care au urmat deși au subliniat rolul nefast al lui Suleimani care între altele a organizat și comandat, cel mai adesea prin intermediari de tipul grupărilor teroriste menționate anterior, numeroase atentate în întregul areal al Orientului Mijlociu, au criticat, uneori virulent, atacul ordonat de administrația de la Washington. Unii consideră chiar uciderea lui Suleimani drept decizia de politică externă cu cele mai mari implicații luată de președintele Trump. O apreciere probabil exagerată, luată sub impulsul momentului, într-un climat internațional dominat totuși de escaladarea competiției geopolitice dintre Statele Unite, pe de o parte, și China și Rusia, pe de alta. Cele mai multe critici au la bază îngrijorare privind răspunsul iranian și teama că evenimentele ar putea scăpa de sub control ducînd la un conflict militar pe scară largă în regiune. Din acest punct de vedere scenariile catastrofale, intens circulate în spațiul public, inclusiv la noi, au oferit o primă victorie mediatică Teheranului care pe fondul unei previzibile retorici belicoase și revanșarde a reușit să proiecteze o imagine supraestimată a capacității sale reale de a le și pune în practică. Chiar dacă ar fi o greșeală și subestimarea acesteia. În unele cazuri s-a ajuns la adevărate atacuri de panică precum postarea pe Twitter a actriței americane Rose McGowan, în care își cerea „cu umilință scuze Iranului, în numele a 52% dintre americani care sunt ostaticii unui regim terorist(!)”. „Te rog să nu ne ucizi”, își încheia ea postarea. Acest tip de reacții panicarde este alimentat de puncte de vedere prezente în mass media sau pe rețelele sociale care vehiculează, fără discernămînt, scenarii dintre cele mai apocaliptice, mergînd pînă la izbucnirea unui al treilea război mondial. Altele critici sunt motivate politic, precum reacțiile unor candidați prezidențiali democrați, în frunte cu Joe Biden, Bernie Sanders sau Elisabeth Warren, care speră să exploateze politic întîmplarea. Este o ilustrare a schimbărilor majore de atitudine din rîndul clasei politice americane care cu două-trei decenii în urmă avea grijă să evite pe cît posibil politizarea subiectelor din zona de securitate și politică externă .Cît despre criticile dintr-o bună parte a mass media americane, preponderent liberală, acestea sunt alimentate de antipatia profundă față de Donald Trump. De regulă se ignoră contextul, neimputabil lui Trump. Faptul că s-a ajuns aici după o a doua invazie din Irak și că situația s-a deteriorat acolo dramatic, culminînd cu ocuparea unor întregi regiuni de către ISIS, după retragerea prea grăbită a trupelor americane din Irak de către administrația Obama. Pe acest fond Iranul a avut prilejul să intervină militar și să-și consolideze astfel influența în Irak. După ce a fost criticat, cu destulă îndreptățire, pentru retragerea din Siria și abandonarea kurzilor în fața ofensivei turce, acum Trump este criticat că se implică prea mult în regiune și provoacă excesiv Iranul. În această capcană a căzut și senatorul democrat Chris Murphy, membru în Comisia de Politică Externă, ale cărui declarații contradictorii oferă o mostră tipică de ipocrizie politică. După atacul din ziua de Anul Nou asupra ambasadei americane de la Bagdad el scria pe Twitter: “Atacul asupra ambasadei noastre din Bagdad este oribil, dar previzibil. Trump a făcut America neputincioasă în Orientul Mijlociu. Nimeni nu se teme de noi, nimeni nu ne ascultă. America s-a ascuns în camere securizate sperînd că oamenii răi se vor evapora. Ce rușine”. Iar pe 3 ianuarie, plecînd de la anunțul lui Erdogan privind implicarea militară a Turciei în Libia se plîngea din nou: „Erdogan ne-a ignorat în Siria și acum va face același lucru în Libia. Nimeni nu se mai teme de noi. Nimeni nu ne ascultă “. Pentru ca după atacul asupra lui Suleimani, pe care îl califică drept un „asasinat” să scrie că “neoconii ar trebui să amintească că cele mai grave greșeli ale marilor puteri sunt atunci când acționează militar în locuri complicate, cu puțini prieteni, fără a ține cont de consecințe”. Interesant însă, decizia lui Donald Trump este criticată și de pe cealaltă parte a baricadei ideologice, la Fox News. Cei care o fac doresc ca Statele Unite să se implice mult mai puțin pe plan extern, mai ales în zone complicate ca Orientul Mijlociu, să se concentreze pe problemele interne, așa după cum, spun ei, președintele a promis în timpul campaniei electorale din 2016. În timp ce alte voci, multe favorabile actualei administrații, susțin, că diminuarea implicării prezenței americane în anumite regiuni, precum Orientul Mijlociu, este impusă de necesitatea concentrării asupra competiției geopolitice cu China obiectiv care devine mult mai dificil de îndeplinit dacă se recurge la gesturi radicale precum eliminarea lui Suleimani. Numai că, după cum spunea cineva parafrazînd o frază celebră, chiar dacă Statele Unite nu sunt interesante în Orientul Mijlociu acesta este interesat în Statele Unite, din cauza strînselor legături și condiționări istorice, chiar dacă în prezent Washingtonul, spre deosebire de Beijing, nu este direct dependent de livrările de petrol din Golf. În mod previzibil au apărut și critici din partea unor foști înalți oficiali ai fostei administrații. Precum Susan Rice, fost consilier pentru securitate națională al lui Barack Obama, care într-un articol apărut The New York Times invocă spectrul unui posibil „conflict generalizat” cu Iranul. E totuși greu de crezut că Iranul, extrem de șubred în plan economic, își poate permite un astfel de conflict, sunt de părere alți analiști. Care cred că sunt mai degrabă de așteptat atacuri teroriste sau chiar încercări de luare de ostatici, eventual sechestrări de nave așa cum s-a întîmplat recent în Golf. Însă Susan Rice are desigur dreptate atunci cînd spune că în principal din rațiuni interne Teheranul are nevoie de nevoie de acțiuni de revanșă spectaculoase. La fel, aprecierea ei că deși asasinarea generalului Suleimani este justificată ca gest de auto-apărare asta nu înseamnă că este și o decizie „înțeleaptă din punct de vedere strategic” nu este lipsită de substanță. Pentru că deși a avut o serie de decizii corecte în materie de politică externă, de exemplu în relația cu China, aspect tratat în mod inconsistent, chiar naiv, de Barack Obama, Donald Trump nu a lăsat impresia că are o viziune strategică coerentă în alte situații. Are America o strategie realistă pentru Orientul Mijlociu? Damir Marusic, editorul executiv al influentei publicații The American Interest, face în acest context o observație importantă. Aceea că întreaga situație trebuie judecată din perspectiva intereselor strategice americane în regiune și a analizei consecințelor geopolitice mai degrabă decît în termeni moraliști și legaliști, care fac imediat trimitere la cadrul instituțional al actualei ordini internaționale, una dintre pistele pe care..

copyright © 2024 mesagerul.ro