Mesagerul.ro

Când vremea devine climă…

 Când vremea devine climă…

Meteorologii ne spun cum să ne îmbrăcăm în următoarele 3 – 5 zile. Climatologii ne spun ce garderobă să ne alegem în următorii 30 – 50 ani. Primii au la îndemână măsurători concrete ale variațiilor temperaturilor, precipitațiilor, vânturilor, stratului de zăpadă etc. Ceilalți au ei la dispoziție modele futuriste de tipul ce va fi când va fi. Despre meteorologi – cei care de mai multe ori pe zi ne povestesc despre starea vremii ori timpul probabil – nu se spun întotdeauna lucruri frumoase, mai ales atunci când anunță o zi cu soare și de fapt în ziua aceea plouă. Despre climatologi nu putem spune nimic rău pentru că ei lucrează cu viitorul. Și, după cum am demonstrat într-un articol mai vechi, Este dificil să faci predicții, mai ales despre viitor… Despre trecut (chiar și cel climatic) vorbesc mai ales artiștii, istoricii, politicienii.i Mai există, totuși, posibilitatea ca modelele climatologilor, care prezic o iminentă apocalipsă dacă în următoarele două, trei decenii omenirea nu renunță total la combustibili fosili, să fie măcar capabile să modeleze schimbări climatice din trecut, fenomene foarte bine documentate pe baza a numeroase date proxy. Ori aici, situația se complică imediat: modelele climatice actuale nu reușesc să redea credibil variabilitatea factorilor climatici din trecutul planetei. Mereu este nevoie de noi modificări/corectări/ajustări ale ecuațiilor, condițiilor de limită și condițiilor inițiale, introduceri sau eliminări de parametri climatici etc. pentru a se reuși o minimă simulare a fenomenelor paleoclimatice (variații aleatorii ale temperaturilor, concentrațiilor gazelor cu efect de seră, nivelului mediu al oceanelor, suprafețelor acoperite cu ghețari, erupțiilor vulcanice etc.). Și cu toate că modele climatologilor, care ne amenință cu iminența apocalipsei, suferă de un grad mic de credibilitate, ele sunt în continuare utilizate ca o armă politică de diverse organizații militante, ONG-uri, IPCC și ONU, iar o dizidență cât de mică este imediat interogată fără drept de replică: How dare you?… Dicotomia vreme-climă a transformat primul termen într-o armă tot mai folosită în discuțiile publice despre schimbările suferite de cel de-al doilea termen. Vara, când valuri de căldură, ploi puternice sau incendii de pădure se manifestă mai intens, unii climatologi și ecologiști vor căuta orice conexie posibilă cu încălzirea globală, sperând că starea vremii de azi va ajuta oamenii să înțeleagă pericolele de mâine ale schimbărilor climatice. Iarna însă, când valuri de frig, furtuni de zăpadă sau decesele provocate de înghețuri se manifestă mai intens, unii (poate aceiași) climatologi și ecologiști „uită” să mai vorbească despre schimbări climatice și pericolele de mâine pe care le-ar produce frigul. Aceste persoane și cea mai mare parte a mass-mediei și-au modificat strategiile de comunicareii și iarna nu mai auzi de încălzirea globală, ci despre „vortex polar”, „ciclon bombă”, „expresul trans-siberian” ș.a.iii . O ilustrarea sugestivă a dublului limbaj utilizat în funcție de anotimp se găsește, de exemplu, într-un tweet al președintelui Trump, scris anul acesta în ianuarie, când Statele Unite erau literalmente îngropate sub nămeți pe o mare suprafață: N-ar fi rău să avem acum un pic din acea încălzire globală de modă veche! Vrem, nu vrem, suntem martorii sau participanții într-un război meteo-climatologic. Pe măsură ce se lărgesc și se fortifică tranșeele dintre suporterii și opozanții acțiunilor climatice, ambele tabere folosesc diversele manifestări ale vremii (fenomene tranzitorii prin definiție, cu variabilități și magnitudini necontrolabile) ca pe niște arme necesare în câștigarea războiului. Casus belli o reprezintă definițiile flexibile ale termenului „climă”, care au generat tranșeele actuale dintre „vreme” și „climă”. Astuparea acestor tranșee ar fi în interesul și spre câștigul ambelor tabere beligerante. De fapt, în ultimele două decenii, comunitățile climatice internaționale au căutat să găsească modalități de traducere operațională a obiectivelor desemnate în 1992 de United Nations Framework Convention on Climate Change (UNFCCC) - prevenirea „interferențelor antropogene periculoase cu sistemul climatic – în ținte concrete, cantitative și ușor de înțeles pentru opinia publică și politicieni. Deși au fost propuse diferite ținte cantitative – concentrația gazelor cu efect de seră, conținutul de căldură a oceanelor sau creșterea nivelului mării, temperatura medie globală a fost aleasă ca indicatorul favorit pentru cuantificarea nivelului-țintă al schimbărilor climaticeiv . Alegerea variațiilor temperaturii ca proxy pentru variațiile climatice are proprietatea că un fenomen extrem de complex și subiectiv, în același timp, devine mult mai „palpabil” dacă este tradus prin observații pe care fiecare persoană, chiar fără a avea acces la oceane sau ghețari, le poate face zilnic. A încerca să convingi pe cineva că încălzirea globală înseamnă creșterea nivelului mediu oceanic cu 1-2 mm/anv nu are același impact emoțional ca un breaking news anunțând omenirea că anul X a fost cel mai călduros din ultimul secol. Numai că și desemnarea temperaturii medii globale ca indicator cantitativ al schimbărilor climatice, mai ales cele antropogene, este placată de incertitudini metrologice semnificative. Pe lângă aspectele discutate în articolul Există o temperatură medie a planetei? Despre paradoxul Simpson și implicațiile sale, voi prezenta mai jos și altele, la fel de semnificative. Separat de cele două definiții de la începutul articolului, circulă în spațiul public un fel de axiomă care lasă loc la multe interpretări și ambiguități: Weather is what you get, climate is what you expect (Vremea este ceea ce primești, clima este ceea ce aștepți). De exemplu, cât de mult trebuie să așteptăm? Perioada de așteptare trebuie să includă numai condiții externe constante? Dacă condițiile externe variază, precum în realitate, cum se schimbă perioada de așteptare? În literatura științifică, rareori definiția climei depășește un cadru statistic axat pe atmosferă: clima este manifestarea statistică a evoluției vremii sub raportul variațiilor de temperatură la suprafața terestră. Deși sistemul climatic terestru este compus din 5 elemente cu acțiune sinergetică – atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera și criosfera – numai primul, căruia îi aparține vremea, este de regulă popularizat, discutat, inclus în politici climatice etc. O astfel de definiție, vagă și incompletă, a ceea ce este în realitate clima nu oferă cele mai bune perspective de comparare/contrastare a schimbărilor climatice, naturale și antropogene, la nivel global și local (microclimate). Imprecizia definiției - când devine vremea climă? – se translatează sub forma unor probleme în negocierile multilaterale, reducând relevanța discuțiilor despre climă și efectele schimbărilor sale asupra comunităților locale. Lipsa unei definiții robuste poate afecta chiar și înțelegerile organizaționale cele mai înalte dedicate politicilor climatice.vi Uneori, din păcate, apar definiții ale climei stranii, producătoare de confuzii, chiar și în lucrări colective, reunind contribuții multiple ale unor profesori universitari și cercetători. De exemplu, în 2016, Tom Bristow (University of Melbourne) și Thomas H. Ford (Monash University) au editat volumul „A Cultural History of Climate Change”, publicat de Routledge Environmental Humanities. În Prefața semnată de Dipesh Chakrabarty (Lawrence A. Kimpton Distinguished Service Professor in History, South Asian Languages and Civilization, University of Chicago) se poate citi (p. xviii) că: …schimbările climatice, considerate ca atare, sunt un fenomen geofizic [sic!] și, ca obiect de studiu, aparțin total domeniului științelor fizice. Dar „schimbările climatice periculoase” … nu sunt ceva ce pot fi definite numai de oamenii de știință, pentru că ceea ce înțelegem noi prin pericole, cine, cum și când va suferi din cauza lor, necesită unele judecăți de valoare cruciale. Lăsând la o parte ne-adevărul că schimbările climatice ar fi un fenomen geofizic, introducerea unui determinant (periculoase) creează senzația că avem de-a face cu două categorii distincte de schimbări climatice: unele pur „geofizice”, interesante doar pentru oamenii de știință, și altele, „periculoase” (dar fără nicio definiți precisă a periculozității), care ar fi apanajul celor din afara domeniului științific, pentru că doar aceștia ar putea emite ”„judecăți de valoare cruciale”. No more comments. Climă nu înseamnă același lucru pentru toată lumea Dacă despre vreme se poate spune în (aproape) orice limbă că este „bună”, „rea”, „schimbătoare” etc. fără a crea echivocuri, caracterizarea climei și a schimbărilor ei urmează dictonul Non idem est si duo dicunt idem (Nu-i același lucru dacă doi oameni spun același lucru). Altfel spus, ceea ce pentru unii oameni reprezintă variații climatice, benefice sau dăunătoare, pentru alții nu reprezintă nimic important sau chiar opusul primilor. Ideea de climă este, de fapt, o clasificare de conveniență, permițând aglutinarea, sub umbrela aceluiași term..

copyright © 2024 mesagerul.ro