Pentru pasionaţii de aviaţie din România, descrierea avioanelor de vânătoare IAR-80 şi Messerschmitt 109, a bombardierelor germane Ju-88 şi He-111, a aparatului german de asalt Hs-129 şi a avionului german de transport Ju-52 nu poate să constituie o noutate. O întrebare este, însă, formulată frecvent de către cei care cunosc mai bine situaţia delicată în care s-au aflat forţele aeriene române după încheierea celui de-al doilea război mondial: De ce nu s-a păstrat într-un muzeu din România, până în zilele noastre, nici unul dintre modelele de avioane menţionate? În rândurile care urmează, ne-am propus să analizăm situaţia în care se afla aviaţia militară română la începutul anilor ’50 şi să formulăm mai multe idei suplimentare la întrebarea noastră, pe baza documentelor şi a informaţiilor de care dispunem până în acest moment. În toamna anului 1950, forţele aeriene române aveau la dispoziţie mai multe modele de avioane echipate cu motoare cu piston. La aviaţia de vânătoare existau: 33 de Messerschmitt-uri 109 Ga-6 (trei dintre acestea erau indisponibile), pregătite permanent pentru executarea misiunilor de alarmă; cinci Lavocikin La-9, cu simplă comandă (unul nu era disponibil) şi cinci ULa-9, cu dublă comandă, primite din Uniunea Sovietică în iulie 1950; 68 de IAR-uri 80 (42 de exemplare indisponibile), utilizate doar pentru zboruri de şcoală din cauza uzurii lor fizice foarte mari; un IAR-80, cu dublă comandă, pentru şcoală. La aviaţia de asalt, situaţia statistică era următoarea: două Il-10 (simplă comandă) şi două UIl-10 (cu dublă comandă), primite în luna iulie 1950 de la armata sovietică, şi trei aparate germane, vechi, Henschel 129. La rândul său, aviaţia de bombardament dispunea de două avioane vechi, germane, Junkers 88 (fără vizoare de ochire, lansatoare de bombe şi armamentul de bord, ca urmare a aplicării prevederilor articolului 11, litera d, din Tratatul de Pace de la Paris, privind interzicerea posesiei sau a dobândirii de către armata română a unor „avioane concepute esenţial ca bombardiere cu dispozitive interioare pentru a purta bombe”), două Tu-2 şi două UTu-2 (de şcoală), primite de la armata sovietică în iulie 1950, precum şi două avioane germane, vechi, Heinkel-111 H6 (care, presupunem, se aflau în aceeaşi stare ca aparatele Junkers 88, neoperative pentru executarea misiunilor de luptă). Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro Pentru cercetarea aeriană se puteau utiliza două avioane Tu-6, livrate de către sovietici tot în luna iulie 1950, precum şi 14 hidroavioane germane Heinkel 114, uzate fizic şi moral. Aviaţia de transport dispunea de patru aparate germane Junkers 52 (două dintre acestea erau indisponibile), iar pentru legătură se foloseau un Messerschmitt 108 „Taifun”, 38 de avioane Fleet, 45 de IAR-uri 39 şi, probabil, 25 de aparate germane Fieseler Storch Fi-156. Pentru o scurtă comparaţie, menţionăm faptul că zeci de avioane bimotoare sovietice Pe-2 FT au intrat în dotarea a trei regimente poloneze de bombardament în picaj începând din anul 1945, iar opt bombardiere medii Tu-2 S au ajuns la Regimentul 7 Bombardament Independent în anul 1949 – deşi fabricarea lor în U.R.S.S. încetase în anul precedent. Autorităţile de la Varşovia cunoşteau faptul că toate aceste aparate erau uzate moral, însă le-au păstrat în serviciu până în 1954 – când a început înlocuirea lor cu avioane bireactoare sovietice Il-28, de bombardament. În momentul reorganizării aviaţiei militare române (la 15 august 1953), Regimentul 190 Bombardament – mutat la Clinceni după zborul ilegal efectuat cu un Heinkel-111 H6, de la Braşov până la Belgrad, la 13 martie 1952, de locotenentul-major Dumitru Piţurcă – a fost desfiiinţat împreună cu două subunităţi aflate pe acelaşi aerodrom din apropierea capitalei: Escadrila 426 Reglaj Artilerie şi Patrula 552 Remorcaj Manşă. Tot la 15 august 1953 s-au desfiinţat Divizia 87 Aviaţie Bombardament (care avea comandamentul la Herăstrău), Regimentul 177 Aviaţie de Legătură (Pipera), Compania 659 Pionieri (Băneasa) şi Compania 328 Baloane Protecţie (comuna Pasărea). Revenind la zborul efectuat la 13 martie 1952 de Dumitru Piţurcă, de la Braşov până la Belgrad, una dintre urmări a fost – în opinia noastră – radierea de la zbor a 80 de aviatori. Printre aceştia s-au aflat piloţi care au participat la campania militară de pe Frontul de Est, împotriva Uniunii Sovietice (22 iunie 1941 – 23 august 1944). Organele de contrainformaţii militare s-au implicat în arestarea şi anchetarea a 70 piloţi, iar generalul Emil Bodnăraş a fost informat la 29 martie 1952 de conducerea Direcţiei de Contrainformaţii a Forţelor Armate că măsurile aplicate aveau ca scop „prevenirea eventualelor trădări din partea elementelor nesigure (din punct de vedere politico-ideologic – nota Petre Opriş) (subl.n.)”. O altă posibilă urmare a evadării aeriene din 13 martie 1952 a fost înlăturarea din funcţie a generalului-maior Constantin Doncea (12 aprilie 1952) şi numirea în locul său a colonelului Alexandru Paraschiv. Fostului lider al grevei muncitorilor de la Atelierele C.F.R. „Griviţa” (februarie 1933) i se putea reproşa, de către conducerea P.M.R., faptul că nu a prevenit acea dezertare şi nu a ordonat imediat doborârea aparatului folosit de militarii români fugari. Oficial, Constantin Doncea a fost acuzat „pentru ieşiri naţionaliste antisovietice; comportare abuzivă în funcţiunea pe care o deţine; inducerea în eroare a C.C. în problema aducerii familiei sale din U.R.S.S. şi atitudine brutală şi neomenoasă faţă de soţie”. Totodată, acesta a fost învinuit de faptul că a înstrăinat bunuri aparţinând statului român şi a cheltuit abuziv anumite sume de bani ale armatei – după ce primise direct gradul de general-maior şi funcţia de şef al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (prin Decretul nr. 239 din 18 martie 1950 şi ordinul Marelui Stat Major nr. 12113 din 1 aprilie 1950), fără a avea o pregătire profesională care să-i confere dreptul de a fi general al armatei române şi comandant de armă. Într-o situaţie similară au fost Leontin Sălăjan, Nicolae Ceauşescu, William Suder, Pavel Bejan şi Sterian Ţîrcă. Aceştia au fost chemaţi în rândul cadrelor active ale armatei şi au primit direct gradul de general-maior (primii trei menţionaţi), respectiv pe cel de colonel, prin decretele din 18 martie 1950 ale Prezidiului Marii Adunări Naţionale. La rândul său, fostul locţiitor politic al Comandamentului Trupelor de Securitate, generalul-maior Ştefan Iacob Bulan, a recunoscut la 5 februarie 1955 într-un raport trimis generalului-maior Corneliu Mănescu (şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi viitor ministru al Afacerilor Externe), faptul că „în afara cursului de perfecţionare, nu are la bază o şcoală militară superioară, iar cunoştinţele acumulate sunt mai mult din studiul individual şi munca practică (subl.n.)”. Avioanele de vânătoare Messerschmitt 109 Ga-6 şi Lavocikin La-9, precum şi avioanele de transport Junkers 52 din escadrilele româneşti au fost utilizate şi după reorganizarea aviaţiei militare române (15 august 1953), iar în şedinţa din 22 iunie 1954 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. s-a hotărât că „în acţiunile aviaţiei de vânătoare vor fi folosite şi avioane cu piston [Me-109 şi La-9]”. Astfel, erau menajate aparatele cu reacţie IAK-23 (importate din U.R.S.S. în 1951), MiG-15, MiG-15 UTI, MiG-15 Bis şi S-102 (primite din U.R.S.S., respectiv Cehoslovacia, începând din anul 1952). În aceeaşi perioadă, forţele aeriene poloneze foloseau pentru interceptarea ţintelor atât avioane de vânătoare IAK-9 P (model echipat cu un motor cu piston şi importat în anii 1947-1949 din U.R.S.S. – 93 de exemplare), cât şi IAK-uri 23 (primul fiind livrat de sovietici, în stare demontată, la 6 ianuarie 1951) şi MiG-uri 15 (în diferite variante). Acest aspect ne determină să presupunem faptul că Marele Stat Major sovietic a aprobat ca în România şi Polonia să fie utilizate în continuare avioane cu motoare clasice pentru interceptarea aparatelor considerate ostile, deşi era binecunoscut faptul că modelele respective erau uzate moral şi fizic. Ca o primă concluzie, putem să afirmăm cu certitudine faptul că avioanele de vânătoare Messerschmitt 109 Ga-6 şi Lavocikin La-9 au fost în înzestrarea forţelor aeriene române, gata pentru executarea misiunilor de luptă, cel puţin până în vara anului 1954. În acelaşi..