Ieri, 15 ianuarie, s-au împlinit 5 ani de la izbucnirea crizei francului elvețian și, totodată, a fost marcată o zi tristă pentru milioane de consumatori din Uniunea Europeană. În România, în jur de 19.000 de debitori persoane fizice încă se mai află înregistrați ca fiind în posesia creditelor denominate în această valută, recunoscută ca fiind una de refugiu în situațiile de criză. În ceea ce privește numărul debitorilor cu credite în franci elvețieni care au solicitat și acceptat conversii sau restructurări ale creditelor, numărul acestora nu poate fi cunoscut cu precizie, deoarece BNR spune că metodologia de raportare nu permite identificarea datei de la care s-a realizat conversia creditelor. Totuși este vorba de cel puțin 20.000. În țara noastră, creditarea în franci elvețieni (CHF) a populației fost introdusă spre finalul anului 2005 de OTP Bank, care includea în oferta de finanțare destinată persoanelor fizice un produs de creditare în această monedă. Un an mai târziu, creditarea în CHF luase avânt în rândul băncilor de pe piața românească, în competiție pentru cota de piață, creditele în franci fiind acordate de bănci precum Volksbank (care a avut cel mai mare portofoliu), Piraeus Bank, Bancpost, Raiffeisen Bank și Banca Românească. De la apogeul din 2008 al bulei imobiliare din țara noastră - dublat de cel al împrumuturilor acordate în monede străine, francul elvețian și-a dublat, practic, valoarea față de leu, iar față de euro s-a apreciat cu 49% (comparativ cu sfârșitul celui de-al doilea trimestru 2019). Dar, cea mai bruscă apreciere a cursului francului elvețian față de principalele valute și față de leu s-a produs în data de 15 ianuarie 2015, zi în care Banca Națională a Elveției (SNB) a emis un comunicat lapidar prin care anunța că renunță la plafonul de curs EURO/CHF de 1,2, impus în 2011, iar francul elvețian exploda în scurt timp pe piețe. De la 3,7 lei/franc în România, după o singură zi, moneda elvețiană urcase la 4,32 de lei și o săptămână mai târziu casele de schimb o vindeau chiar și cu 6 lei. Banca Naționala a Elveției luase această măsură de plafonare deoarece criza datoriilor Statelor Membre ale Uniunii Europene a dus la o cerere mare de franci elvețieni venită din țările din Zona Euro, ceea ce trimitea moneda elvețiană la valori din ce în ce mai mari. Consecința a fost ca exporturile elvețiene să fie costisitoare, iar aprecierea puternică a francului a reprezentat un pericol pentru economia elvețiană. Astfel, Banca Națională a Elvețieifixat un prag al variației francului elvețian la maximum1,2 euro și a atenuat efectele cererii mari de monedă elvețiană. Bănci precum UBS au impus o taxă pentru investitorii instituționali mari care mențineau o cantități apreciabile de depozite în franci elvețieni în conturile lor. Aceste măsuri au descurajat cumpărarea la scară largă de franci elvețieni și au stabilizat economia elvețiană. Cu toate acestea, întrucât față de moneda euro a francul a fost legat de un prag fix, declinul față de alte monede în 2014 a dus la deprecierea francului elvețian. Din nou, o acțiune de intervenție, în direcție inversă efectuată de Banca Națională Elvețiană la 15 ianuarie 2015, pentru a elimina pragul pragului fix față de euro, a asigurat condițiile ca francul elvețian să își păstreze stabilitatea. Conform declarațiilor oficiale, Banca centrala a Elveției (SNB) a decis sa renunțe in ianuarie 2015 la plafonul minim de 1,2 franci/euro, impus in urma cu trei ani, in septembrie 2011, deoarece costul menținerii acestuia era un efort financiar prea mare. Banca Elveției nu a avut alta opțiune decât sa renunțe la politica monetara anterioara datorita schimbărilor ample in contextul economic internațional. Unul din motivele principale invocate de oficialii băncii elvețiene a fost decizia Băncii Centrale Europene (BCE) de a tipări valută pentru a cumpăraobligațiuni guvernamentale emise de statele din Zona Euro. Aceasta măsură adoptată de BCE “ar fi pus o presiune enormă pe franc”, iar costurile menținerii pragului valutar ar fi devenit prea greu de suportat. Astfel, eforturile băncii elvețiene de a cumpăra valută pentru a păstra cursul franc/euro stabil însemnau riscul de a pierde sume considerabile din rezervele proprii. Efectul de renunțare al pragul de variație a însemnat însă aprecierea considerabilă a francului fașă de principalele valute și, implicit, leul a avut de suportat. Imediat după aprecierea consistentă și bruscă a cursului CHF, pentru a veni în întâmpinarea situației dificile cu care se confruntau unii dintre clienții lor, o parte din bănci au implementat măsuri individuale și/sau la nivelul întregului portofoliu. Au fost făcute o serie de propuneri de conversie consumatorilor, unele cu discount față de cursul înregistrat în zilele de după creșterea francului, însă nu toate aceste oferte erau avantajoase sau nelipsite de riscuri pentru consumatori. Erau cazuri în care dobânda inițială a creditului fusese fixă pe toată perioada de creditare iar prin conversia creditului în lei (eventual euro), dobânda devenea variabilă sau situații în care suma convertită în lei depășea cu mult suma luată inițial, astfel încât plățile făcute anterior nu aveau nici un efect asupra soldului creditului. Datorită modului în care fuseseră, de cele mai multe ori, consiliați de către ofițerii de credite din bănci cu privire la alegerea francului elvețian pentru împrumuturi, cu explicația că acesta ar fi o monedă sigură și stabilă, consumatorii cu credite în CHF considerau că singura metodă de a repara prejudiciul produs prin accesarea acestor credite viza conversia la cursul de la data la care le-au fost acordate împrumuturile. Încordarea creată de disensiunile dintre consumatorii nemulțumiți și instituțiile de credit a căpătat încet-încet proporții, mai ales pe fondul mediatizării deciziilor instanțelor de judecată din dosarele care vizau cl..