Pentru Vic, de ziua ei Îmi povestea un prieten că, pe la 16 ani, avea următoarea teorie asupra fericirii: pentru a fi fericit, omul trebuie să fie ocupat, dar dacă omul e ocupat, nu mai are timp să fie fericit. Tehnic vorbind, avea dreptate. Când ești surmenat, ți-e imposibil să nu evacuezi din minte ideea că ai putea fi fericit tocmai pentru că ești surmenat. Ținem la fericire și pentru că suntem incapabili să locuim în centrul ei. Să-ți dorești să locuiești la sursa fericirii nu e doar o impietate, ci și o imprudență. Cine face diverse lucruri în speranța că va auzi astfel mai des despre fericire, nu poate deveni fericit. Partea chinuitoare, deci, e că fericirea vine hoțește și adesea neînsoțită de ghiftuiala bucuriei. La prima declarație de fericire, fericirea se resoarbe în haosul angoasei. Fericirea nici n-ar trebui să aibă fideli declarați… Fericirea, aidoma libertății, trebuie privită simultan de aproape și de departe. Ea are o parte care ține de perspectivă (mobilizează ceea ce nu ți-e imediat accesibil) și o altă parte care ține de raportul său cu concretul, de rezistența sa la impact, la circumstanțe. Altfel, cum spuneam mai sus, pariul cu fericirea, ca orice alt mare pariu sufletesc, se pierde ușor. Pierdut, orice mare pariu sufletesc conduce la o formă sau alta de alienare. Fericirea — privită dinspre ce nu trebuie — devine ea însăși o formă de alienare. Alienarea îți poate veni de oriunde, de peste tot. A te ține ocupat e doar un caz particular de alienare; un alt caz particular de alienare e acelade a te ține ne-ocupat etc. etc. Asta înseamnă că fericirea nu-și este sieși origine, ea decurge — uneori firesc, alteori prin ricoșeu — din procesul (re)găsirii unei surse de bine. Aici am vrut s-ajung. Există într-adevăr surse de bine a căror (re)găsire face sufletul să șiroiască de fericire! Fericirea decurge din niște valori trăite. Într-o valoare trăită regăsești totdeauna mai mult decât ai fi vreodată capabil să născocești. Să scrii, să pictezi, să compui, să trudești din greu poate fi o valoare trăită. A fi ocupat, deci, nu ține obligatoriu de robie, de nevroză sau de alienare. Poate să țină și de rânduiala fericirii. Cunoștința mea, la 16 ani, avea într-adevăr intuiții corecte. Dar oamenii? Cum rămâne cu oamenii? Poți întreține relații cu ceilalți fără să te rușinezi de faptul că, în sinea ta, le pretinzi să te facă fericit? În primul rând, când ai raporturi strânse cu cineva, nu mai e loc de sfială. Acel om poate, astfel, deveni el însuși o valoare trăită. A-l trăi pe celălalt ca valoare înseamnă să-i porți, obligatoriu, de grijă. Să-l recunoști spontan — așa cum te recunoști pe tine însuți — ca obiect al grijii. Tot așa cum omul nu izbutește să se neglijeze pe sine, n-ar trebui să-l scape din vedere nici pe cel de la care pretinde fericirea. Nu orice grijă e adecvată, dar orice grijă e obligatorie. În orice relație cât de cât serioasă există un stadiu incipient în care omul învață efectiv să-l trăiască pe celălalt ca valoare purtându-i de grijă. Nu e ceva ce vine de la sine. Tot atunci începe omul să-și pună, temător, problema propriei autonomii. Grija față de altul e sechestrantă. Îți pierzi în primul rând autonomia emoțională, dar există și alte forme mai concrete și mai meschine de “pierdere”: pierzi timp, bani, spațiu. A fi de folos cuiva îți consumă într-adevăr o mare parte din resurse, deci va trebui să înveți să armonizezi necesitatea grijii cu posibilitățile concrete ale relației respective. Ce are mai curajos o relație e chiar armonizarea dintre administrarea cotidiană și misterul iubirii. În lipsa acestei armonizări devii doar ocupat cu celălalt, nicidecum fericit. Ce spun aici am mai tot spus prin alte texte: raportul strâns cu cineva presupune un angajament lucid. Iubirea sfârșește prin a fi o chestie de voință, mai degrabă decât de dorință. Astăzi aș defini angajamentul raportându-l exclusiv la termenii discutați mai sus, anume grija și pierderea autonomiei. L-aș defini așa: o încercare sistematică de a nu ocoli obstacolul uman. Da, ați citit bine. Îi spun omului apropiat obstacol de neocolit. Susțin că tratându-l ca pe un obstacol de neocolit îi aduc, de fapt, un omagiu. Ar fi de un orgoliu absolut delirant să-mi imaginez că un celălalt real ia vreo secundă în calcul posibilitatea de a mi se supune. Celălal..