Privesc de câteva săptămâni sondaje peste sondaje, dar chiar dispute între istorici. Toate-s legate de cultura care nu mai este ce a fost. Nu se citește, nu se merge la cinema-teatru, nu sunt librării, nu sunt săli de teatru-cinema. Cum nu există logic o repudiere a trecutului apropiat, „generaţia Millennials“ ( cei născuți născut între 1981 şi 1996) vrea socialism și comunism. Iată documentele de referință: Barometrul de Consum Cultural 2018. Dinamica sectorului cultural în Anul Centenarului Marii Uniri More than a third of millennials polled approve of communism Cacofonia este deliberată. Veți vedea dece, dacă veți citi articolul. Două concluzii se impun: 1. cultura numai este ce a fost și 2. nici nu va mai fi. Mai ales cultura tradițională: carte, cinema, teatru, cămin cultural, edituri. România n-a avut rețele de difuzare pentru produse culturale decât pe vremea comunismului și nici atunci nu erau treburile cum se cuvin. Și, de acum încolo, sunt puține șanse să se mai construiască. Guvernul nu-nțelege, instituțiile astea nu-s rentabile acum, vremurile s-au schimbat. Să fim sinceri. Treisferturi din Românie este analfabetă funcțional, serii întregi de absolvenți au trecut prin școli cu examene formale. Cine prinde statistica "de om încălțat și învățat" și vrea cultură cu adevărat merge în mall și acolo librăriile supraviețuiesc vânzând zeci de mii de alte produse, mai puțin cărți. Cine vrea cultură merge la mall și la shopping și la o pizza și la un chinezesc și bagă ș-un film de-i cu copilul sau vrea neapărat să vadă vreo noutate. Cultură este împărtășitul de pizza, de chinezesc, de frecat telefonul mobil pe rețele de socializare, deși ești înconjurat de prieteni. În multe cazuri Glovo/Uber Eats, Netflix și căutările pe Internetul cât este de mare satisfac noile gusturi culturale. Eh, culmea este că poți măsura aceste gusturi, dar ele sunt bătute în cuie un timp atât de scurt că orice statistică devine istorie într-o lună-două. Așa că, producătorii de cărți, filme și teatru au motive să se plângă, dar oricât de mult ar face-o, privesc cu ambii ochi spre lumea platformelor sau își crează singuri o asemenea platformă de video streaming, cum a făcut TIFF-ul. Aici probabil trebuie căutate cu adevărat preferințele de consum. Și eu iubesc cartea, teatrul, cinema-ul dar este evident că e alta cultura astăzi. Și putem să ne lamentăm oricât, comunismul în care cu toții aveam aceleași referințe culturale, s-a dus. Cei mai mulți dintre contemporani nici nu văd la față un produs cultural și vomită câte o opinie. Puuuf - adio trecutul! Și cu toate astea întrebarea rămâne: cum de având internetul care te îndoapă cu diversitate se strecoară nostalgia milenară după socialism și comunism? Este o lecție predată de Lucian Boia, cel mai recent, în cărțile lui despre Imaginar. Nu doar milenarii visează la o lume mai bună, adică previzibilă, plină de tandrețe și solidaritate socială. Sondajele sunt și ele incapabile să cuprindă fenomenul într-atât. Socialism/Comunism vrea și generația care astăzi are 80 de ani, 70 de ani, 60, 50, și 20 de ani. Fiecare generație în proporții sigur diferite visează să trăiască într-o lume pe care n-aș numi-o neapărat socialism/comunism, una mai aproape de acel “Imagine”, semnat John Lennon. Imagine there's no countries / It isn't hard to do / Nothing to kill or die for / And no religion, too/ Imagine all the people / Living life in peace /You may say that I'm a dreamer / But I'm not the only one / I hope someday you'll join us /And the world will be as one /Imagine no possessions / I wonder if you can / No need… Vedeți, nici măcar vocabular n-avem ca să numim o nouă lume, ce frumos se așezau cuvintele pe vremea aia, cât de clare ne erau scopurile în viață, cât de sigur ne era destinul! Puuf! Adio toate astea! Într-un sfert de ceas de conversație pe messenger, din trei poze pe Insta se poate rezuma întreaga cultură trecută a lumii și oricine poate avea acces la propria revelație, la nemaiîntâlnita încântare. Cultura veche este și bătrână și-n coșciug, aproape în fiecare zi. Și nu o îngroapă nimeni altcineva decât fiecare dintre noi. Un detaliu: nici măcar răbdare n-am avea pentru un film de o oră și jumătate dacă scenaristul-operatorul-regizorul-monteorul nu ar tăia secvențele pe durata noastră psihologică de atenție (DPA). Ce-i omul astăzi cu noua lui Cultură? Omul este din ce în ce mai copil. Asta, da, statistică: cum copilărim astăzi. Omul, da, român, american, ungur, nouzeelandez, austriac. Milenarist, Z, X, decrețel, Trump cine-cum vrei să-i spui. Boia? Da, dar am citit prin anii 2000 o carte a lui Pascal Bruckner numită “Tentația Inocenței”. Nici Boia, nici Bruckner nu-s de capul lor, ei au rezumat zeci de alte cărți pe temă și vi-i recomend ca fiind mai accesibili. S-o ia naibii de carte de Tentație, mi-a picat nasol atunci pentru că mi-a arătat ce vroiam și eu: vroiam să rămân un copil, să mă micșorez în fața atâtor maturi care decideau, să ignor realitatea, să nu mă mai lupt cu prețurile din piață, care erau fluctuante, să simt că n-am nicio vină că lumea-n jur e așa, toți sunt vinovați, eu nu, nu, nu, nu. Mi se părea că sunt neglijat, nepus în drepturi, nevalorizat. Vroiam să evit suferința, să rezist la ororile din jurul meu cum rezist la un kil de Jidvei. Să fiu laș, ar spune unii, nu, să fiu copil. Să fiu copil și să nu fiu pedepsit! În comunismul meu se putea asta. Am prins exact momentul ăla de dulceață a lui Nicolae Ceaușescu. Magazinele erau pline de mâncare, chioșcurile cu reviste din toată lumea, televiziunile cu filme mișto, muzica era ultimul răcnet. Taică-meu ieșea în lume și-mi povestea pățăniile lui din pădurile amazoniene sau din deșertul egiptean. Maică-mea îmi făcea lecțiile la școală, eram îndrăgostit de o negricioasă. Bunicii mei erau zdraveni și-mi făceau prăjituri cum de atunci n-am mai mâncat. Da, da, exact, eram în plin comunism și era exact ca-n orice copilărie unde părinți-bunici-societate îți dau sentimentul că ești nemuritor. Aveam casă, frigider, televizor. Ce bine este să fii copil! Era, nu-i așa, copilăria mea, este, de fapt, “copilăria copilului universal”. Ce mamă, ce tată denaturat pot să nu-l țină copil pe copilul lui. Să-i spună câte-n lună și stele că viața lui e asigurată. Ce habar să aibă un copil ca mine atunci de dizidență, de victi..