Mesagerul.ro

Cultura impunității. Sau o poveste care nu se mai termină

 Cultura impunității. Sau o poveste care nu se mai termină

Chiar în ziua de 17 decembrie 2019 am văzut, la Casa de Cultură a studenților din București, filmul documentar al lui Bose Paștina, „Timișoara, 17 decembrie 1989“ (1991). Știam despre tânărul regizor de altădată, dispărut prematur, că a fost extrem de prețuit în breasla sa, însă filmul acesta e o adevărată capodoperă a genului. De ce? Fiindcă realizatorul unui documentar despre zilele incipiente ale Revoluției declanșate la Timișoara se află dintru început într-o situație ingrată: nu existau „documente“. Represiunea s-a petrecut în total secret, autoritățile de atunci au întreprins totul pe ascuns și au șters urmele crimelor ca în cele mai teribile filme cu mafioți: i-au căutat pe răniți în spitale, i-au împușcat în subsoluri, au crematizat cadavrele, au blocat orice relatare în timp real despre evenimente. Îmi amintesc cum postul de radio Europa Liberă, cel mai credibil la acea dată, făcea eforturi disperate să țină la curent publicul cu ceea ce se întâmpla într-o Timișoară complet izolată, în care până și legăturile telefonice fuseseră tăiate. De acolo veneau doar știri alambicate, contradictorii, mult prea firave spre a fi puse cap la cap pentru a face „știri“. Adevărul este că Timișoara a fost și s-a simțit singură zile la rând, până când vâlvătaia a cuprins „toată țara“. În anul 1991, Bose Paștina nu avea la dispoziție înregistrări video din primele clipe ale revoltei; documentarea lor era practic imposibilă. De pildă, nu avea la dispoziție înregistrările care apar acum, în anul de grație 2019 pe YouTube, cu mențiunea bizară „filmări furate de la S.R.I.“. Însă a avut geniu, aș putea spune, căci a reușit să redea în integralitatea ei atmosfera acelor zile și nopți, suprapunând mărturiile ulterioare ale participanților peste imagini ale locurilor în care s-a petrecut tot ce s-a petrecut. Și așa a reușit să reconstituie o stare de spirit – căci ce altceva a fost în esență Revoluția din 1989? În definitiv, tocmai această stare de spirit, adunată în jurul dorinței de libertate, apare documentată excepțional în film. Tinerii din mica sală a Casei de cultură a studenților, unde s-a proiectat filmul (și care era atât de plină, încât a trebuit să stau pe niște trepte laterale), au vibrat din plin. Pelicula alb-negru reușește să redea atrocitatea represiunii armate din primele zile, urmărește cu acuitate până și traiectoria gloanțelor care pătrundeau prin pulpele, pântecele, plămânii și creierii celor ieșiți pe străzi. Aceștia erau cărați apoi, morți sau vii, la grămadă, către spitalul orașului. Filmul reușește să ne transpună totodată în euforia clipelor în care Timișoara nu se mai simte singură, ci se simte victorioasă, și când se împlinește strigătul: „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!“. Remarcabil este faptul că cei care dau mărturie despre evenimente au totul în minte ca și cum s-ar fi petrecut acum. Nu sunt amintiri despre fapte din trecut, ci amintiri despre prezent. Un prezent continuu, care, iată, îi „atinge“ și îi privește până și pe cei din anul 2019. Iar cu asta ajung la inscripția de pe fundalul de la final, care spune: „Acest film nu are un sfârșit“! De ce? Fiindcă, după atâția ani de la masacru, încă nu se știe cine este răspunzător, nu s-au stabilit, pe cale juridică, vinovății. Așa cum nu se știa în 1991, nu se știe nici în 2019 cine sunt cei care, în urma unor ordine, au dat frâu liber infernului! Ca atare, filmul lui Bose Paștina încă nu s-a terminat. Încă se „toarnă“, oamenii își amintesc și acum acele momente cu o durere vie, tocmai fiindcă nu au ajuns să afle cine sunt vinovații. Regizorul a murit, dar filmul continuă. Și va continua atâta vreme cât adevărul va rămâne ascuns sub lacăte și peceți. … Am simțit, în toți acești ani, că merită din plin să le povestesc generațiilor mai tinere, născute după 1990, ce s-a întâmplat „la Revoluție“. Sigur că, în virtutea unui simț înnăscut al respectului pentru temele grave și serioase, am fost mereu ascultat cu interes, ba chiar cu o anumită pioșenie. Însă această atitudine binevoitoare are limitele sale. Tinerilor le place, desigur, să audă că au venit pe lume într-o Românie care, în prealabil, scăpase de comunism, adică de frică, foame și frig. Dar există și ceva care le sună neplăcut și care îi face să-și piardă brusc interesul: când menționezi faptul că vinovații n-au fost trași la răspundere și că umblă liberi printre noi, sau, mai mult, că au fost recompensați cu pensii speciale pentru crimele comise „împotriva umanității“ – asta pare să le creeze un anume disconfort. Ca și cum le-ai pune sub ochi o factură restantă, cu cheltuielile altcuiva, pe care n-ar fi dispuși să le plătească ei. Au probabil sentimentul că generația mea le pune în cârcă o sarcină care nu-i privește. Nu par dispuși să-și asume „neajunsul de a te fi născut“ într-o lume istorică strâmb așezată. Încerc să mă pun în locul lor și, într-adevăr, mă întreb dacă nu era de datoria celor care tot „comemorează“ de 30 de ani să rezolve cumva lucrurile? Aceasta rămâne piatra de poticnire în dialogul cu cei tineri. Probabil că, în mintea lor, se ivește în mod firesc gândul că ceea ce eu spun ține mai degrabă de un spirit de revanșă, de o sete de răzbunare de care e bolnavă generația mea. Filmul lui Bose Paștina m-a ajutat însă să înțeleg ceva ce cred că poate umple prăpastia între noi și cei mai tineri atunci când le relatăm istoria recentă. Ș..

copyright © 2024 mesagerul.ro