​De mai bine de două secole se vorbește despre un tunel care să lege Franța de Marea Britanie, dar construcția a fost gata acum 25 de ani, cu costuri mari și zbateri diplomatice și mai mari. Eurotunelul a avut însă mare succes și povestea lui este una dintre cele mai frumoase din istoria căilor ferate. Trenurile de pe sub Canalul Mânecii au schimbat modul în care se călătorește, au pus la treabă țările să facă linii de mare viteză și într-un sfert de veac s-au făcut 200 de milioane de călătorii cu aceste trenuri. În articol puteți citi despre fricile care au amânat zeci de ani construcția și despre complicațiile apărute când lucrul a început. Acum 40 de ani părea de necrezut că vor exista trenuri pe sub Canalul Mânecii și că Londra va fi la nici 150 de minute de Paris. În 1976 britanicii tocmai renunțaseră la ideea construcției tunelului și francezii erau furioși. În prezent, niciun călător dintre cele două țări nu-și poate închipui cum era înainte de Eurostar, iar aceste zile sunt cele mai grele din istoria de 25 de ani, fiindcă greva francezilor a afectat peste 150.000 de pasageri și a dus la zeci de anulări pe zi. Londra, St Pancras (foto - HotNews) În 1994 părea o minune că drumul de la Londra la Paris poate fi făcut atât de ușor, în timp această ușurință s-a transformat în normalitate și trenurile au devenit un succes, obținând și profit. O idee veche ce a fost mereu abandonată din cauza fricii Până să fie gata un tunel pe sub Canalul Mânecii au fost 190 de ani de discuții, negocieri, amânări și jocuri geopolitice. În 1802, un general al lui Napoleon a propus un tunel între Franța și Germania, dar tehnologia nu permitea și oricum, propunerea nu se referea la un tunel feroviar, fiindcă nu existau nici măcar locomotive. Foto Eurostar Tehnologia nu permitea construcția în siguranță a unui tunel de 40 km în secolul 19, dar marele inamic al existenței unui tunel a fost Marea Britanie care se temea că va putea fi invadată exact prin tunelul cu care fusese de acord și la care ar fi contribuit din plin. Când englezii și francezii erau aproape să bată palma, vocile radicale din Regatul Unit se ridicau și spuneau cât se poate de clar că un astfel de tunel ar fi un pericol la adresa securității naționale. Acum două secole călătoria dintre Londra și Paris dura în cel mai bun caz o zi și în cel mai rău caz peste două săptămâni, dacă vremea era foarte rea. Din 1852 au existat legături feroviare și, luând în calcul și traversarea, durata a scăzut la opt ore, iar după 1910 la șapte ore. După 1930 combinația tren-ferryboat scădea timpul chiar și la șase ore jumătate și a fost lansată și prima legătură aeriană. Interesant este că la 1880 s-au săpat mici tunele de test la Dover (Anglia) și Sangatte (Franța), dar s-a renunțat repede, tot din cauza britanicilor speriați că țara va deveni vulnerabilă. Dar încercarea de atunci a fost realizată cu primele foreze electrice care, chiar dacă erau foarte lente, au dovedit că sunt funcționale și că ideea unui tunel nu este așa de nebunească. O problemă ar fi fost că, folosind tehnologia de atunci, accidentele produse într-un tunel așa lung ar fi făcut sute de victime încă din timpul construcției. O propunere din 1929 prevedea și posibilitatea ca tunelul să fie inundat, în caz că dinspre Franța ar veni forțe de invazie. Până să se ia în mod serios construcția ”Eurotunel-ului” au fost înaintate și propuneri ieșite din comun: un pod de 38 km, dar și un plan combinat de insule artificiale, pod și tunel. Însă și vocile celor care spuneau că Marea Britanie trebuie să rămână separată de Europa se auzeau mereu cu tărie. Sloganul afișat pe pancarte cel mai adesea era ”Keep Britain an island!”. Victoria grea a fanilor Eurotunel-ului În 1950 s-au făcut studii geologice aprofundate pentru a se vedea le ce adâncime ar fi stratul cel mai stabil, iar în 1964 guvernul britanic și-a dat acordul pentru un tunel, dar în 1975, când Regatul trecea printr-o criză economică, proiectul a fost abandonat, spre furia francezilor care su spus că este clar că britanicii nu vor de fapt niciun tunel. Pe atunci trenurile de la Calais la Folkestone erau duse pe ferryboat și proiectul indica faptul că nouă trenuri vor merge zilnic în fiecare sens între Paris și Londra (din care unul de noapte). Cele mai îndrăznețe proiecte indicau trenuri directe Londra - Hamburg și chiar Londra - Salzburg, dar nu a fost să fie, fiindcă în 1980 nu a mai fost rentabil ca trenurile să fie puse pe ferryboat. Epoca trenurilor de noapte era ”pe ducă” în toată Europa.. Interesant este că cea care a avut un rol important în construirea tunelului a fost ”Doamna de Fier”, Margaret Thatcher care, deși a fost eurosceptică, a fost, până la urmă, de acord cu construirea tunelului, dar a pus o condiție grea: să fie construit cu finanțare privată. Thatcher și președintele francez Mitterand erau în favoarea unui tunel rutier, dar până la urmă ideea feroviară a câștigat și trenurile duc acum și mașini, autocare și camioane pe sub La Manche. S-a renunțat la ideea unui tunel rutier fiindcă s-a considerat că este mult prea nesigur ca într-un tunel de zeci kilometru pe fundul mării să circule multe mașini. Dacă s-ar fi produs un accident în lanț la jumătatea tunelului ar fi fost greu de intervenit, în timp ce trimiterea unor trenuri la intervale regulate de timp este mult mai sigură. A fost creat un grup de lucru în 1985 și a fost acordat și contractul unui grup format din cinci companii britanice, cinci franceze și cinci bănci (până la urmă aui fost implicate 200 de bănci). Neînțelegerile au fost greu de depășit, fiind vorba de culturi diferite și de viziuni diferite. Costul estimat la început a fost de 7 miliarde dolari, cel final a fost de 14 miliarde dolari și diferența nu a fost o surpriză, fiindcă tunelul de aproape 50 km, dintre care 38 km pe fundul mării, a fost unul dintre cele mai grele proiecte din istoria construcțiilor. Lucrările au început în 1988 și s-au terminat în 1994 și nimic nu ar fi fost posibil fără cele 11 ”cârtițe” de 150 metri lungime care au săpat Eurotunelul. Pe 4 decembrie 1990 s-a petrecut evenimentul simbolic prin care, la mijlocul distanței, pe fundul mării, tunelele săpate de britanici și de francezi s-au întâlnit și eroarea de aliniere a fost de doar 33 cm, după ce ambele părți au săpat aproape 40 km până la punctul simbolic de întâlnire. S-a sărbătorit cu șampanie la gura tunelului, iar motivul a fost super-simbolic: cum a spus un oficial englez, era prima oară după 8.000 de ani, de pe vremea Erelor Glaciare, când Franța și Anglia erau unite de un drum direct, de ”uscat”. Evident că partea cu tunelul a fost doar începutul, fiindcă aceste tunele trebuiau să primească infrastructura sofi..