M-am întrebat adesea de ce, dacă “suntem creștini de 2000 de ani”, cultura noastră a produs atât de puține cărți, tablouri, sculpturi, compoziții muzicale inspirate de viața lui Isus. Privită de la distanță și prin comparație cu alte culturi europene, cultura română laică nu pare înrădăcinată într-o tradiție a explorării Evangheliilor. Eminescu însuși e departe de ceea ce s-ar numi un poet preocupat de figura lui Isus. De ce, de-a lungul timpului, scriitorii și gânditorii români, cu rare excepții, nu au fost interesați să redea în scris, în opere de ficțiune, de filozofie sau în eseuri, raportarea lor la învățătura și biografia lui Isus din Nazaret? Mi se va spune că secole de-a rândul, cu excepția Ardealului, a lipsit în principate evanghelizarea periodică (se consideră, îndeobște, că a fost suficientă evanghelizarea primordială, cea făcută de apostolul Andrei) și catehizarea coerentă, că o versiune în limba română și cu alfabet latin a Bibliei s-a răspândit destul de târziu, sau că perioada interbelică e plină de exemple care contrazic această impresie. La fel, mi se va aminti că memorialistica închisorilor comuniste a scos la iveală sute de pagini închinate credinței și lui Cristos. Înclin să cred însă că acestea sunt, mai curând, excepții stimulate tragic de un anumit context politic, de experiența suferinței individuale și colective și, prin urmare, opere inspirate de intruziunea violenței politice în viețile creatorilor noștri. După cum, cei 40 de ani de comunism au interzis prezența lui Isus în operele literare. Când au fost liberi și au trăit într-un climat stabil economic, social și politic, cei mai mulți intelectuali umaniști – iarăși cu remarcabile excepții – nu au simțit nevoia să deschidă Biblia cu râvna cu care ar fi citit alte cărți și apoi să împărtășească publicului rodul gândirii lor pe marginea textelor sacre. După 1990, când vidul de autoritate lăsat în urmă de partidul comunist a fost umplut vrând-nevrând de Biserică, a apărut o categorie de umaniști proaspăt îmbisericiți, ulterior chiar erudiți într-ale Scripturii, dar care au produs, în general, și aprofundat doar interpretări ale Evangheliilor conforme cu tradiția sau sofisticate hermeneutici ale unor texte literare aparținând creștinismului occidental. Nu au riscat, cum s-ar zice, să se pună rău cu Biserica în care abia intraseră prin postcomunistă convertire și nu s-au aventurat să-l înțeleagă pe Isus pe cont propriu. A apărut, desigur, la polul opus, și o oarecare literatură anticlericală, dar care folosește învățătura lui Isus doar ca să sancționeze corupția, delăsarea și aroganța unora dintre clerici sau ca să critice ritualismul și ipocrizia bigotă. Ideea de a se raporta la Biblie pur și simplu ca la cea mai bogată moștenire de înțelepciune a lumii, ca la o istorie în mișcare a relației omului cu Dumnezeu sau ca la o colecție de inegalabile poeme mitologico-istorice a stârnit mai curând timiditatea superstițioasă a scriitorilor decât un interes real față de Noul Testament. La fel, e aproape necunoscut la noi drumul invers: de la punerea credinței, a dogmelor, a religiei sub semnul tuturor întrebărilor, la credința avizată, la autenticitatea unei trăiri admirative a învățăturii lui Cristos. Nu trebuie înțeles de aici că, în fond, Isus le este indiferent celor mai mulți dintre scriitori, că învățăturile lui nu-i preocupă neapărat sau că, în vâltorile tranziției românești, au fost deja arse etapele apropierii de Evanghelii. Dar s-au configurat treptat doar două atitudini posibile: unii se află deja în postcreștinism și tresaltă de satisfacție la orice nouă apariție editorială menită să demoleze creștinismul, alții gravitează în jurul culturii bisericești, definindu-se ca intelectuali atașați unei confesiuni anume în luptă cu necredința lumii secularizate. Și unii și alții luptă și se luptă să-și impună punctul de vedere ca pe singurul adevăr valabil. În linii mari, inevitabil reducționiste, cam acestea sunt climatul și contextul în care apare surprinzătoarea carte a lui Gabriel Liiceanu, Isus al meu. Cartea are șase capitole, un Cuvânt înainte și un epilog urmat de o anexă epistolară cu Andrei Pleșu și Horia Patapievici. În primele pagini, autorul îi explică cititorului titlul: de ce al meu, când se presupune că El e al tuturor? Atât de străin este Isus gândirii umaniste românești contemporane, atât de puțin înrădăcinat în reflecția intelectuală asupra vieții, încât e nevoie, într-adevăr, de o explicație detaliată pentru o astfel de carte, mai cu seamă din partea unui autor agnostic. E limpede, de la început, că ai a face cu ..