​Citat din Coran: „Cel care a ucis un om care nu a ucis niciodată, care nu a semănat stricăciune pe pământ este socotit ca şi cum ar fi ucis întreaga omenire, iar cel care a salvat un singur om este socotit ca şi cum ar fi salvat întreaga omenire”. La câteva luni după ce talibanii și Al Qaida fuseseră alungați din orașele afgane de forțele americane și aliații lor locali, CNN a publicat un reportaj despre testele cu arme chimice făcute într-o tabără de antrenament a rețelei teroriste. Televiziunea intrase în posesia mai multor înregistrări Al Qaida, iar una dintre acestea arăta uciderea a trei câini cu o substanță chimică. Filmul confirma cele mai negre temeri: că jihadiștii* încercau să obțină arme de distrugere în masă. Informații în acest sens circulau încă din anii ’90, însă au căpătat o cu totul altă semnificație după 11 septembrie 2001, când devenise clar că Al Qaida este dispusă să lanseze atacuri la scară largă împotriva civililor, cu intenția de a provoca un număr cât mai mare de victime. Al Qaida din Mesopotamia (AQI), filiala irakiană a rețelei teroriste, fondată și condusă de iordanianul Abu Musab al-Zarqawi, a organizat mai multe atentate cu bombe cu clor artizanale, iar Statul Islamic – urmașul AQI – a folosit muniție cu muștar și cu clor și avea chiar și un departament destinat studierii și producerii armelor de distrugere în masă. Al Qaida nu se limitase la arme chimice ci încercase să obțină și arme nucleare. Potrivit unui studiu publicat în 2005 sub egida Belfer Center for Science and International Affairs din cadrul Harvard Kennedy School, Osama bin Laden obținuse, în 2003, o fatwa – edict religios – din partea unui cleric saudit, care spunea că, pentru a apăra comunitatea musulmană, folosirea armelor nucleare împotriva civililor americani este nu doar permisă, ci și obligatorie (desigur, dacă acele arme există). Studiul mai spunea și că nu este imposibil ca teroriștii să producă sau să fure o bombă și să o treacă, ilegal, granița. Există două motive pentru care armele nucleare nu s-au mai folosit după al Doilea Război Mondial: teama de anihilare reciprocă și conștientizarea impactului teribil pe care îl poate avea o bombă nucleară (iar aici meritul îi revine, în mare măsură, senzaționalului reportaj „Hiroshima” al americanului John Hersey. Teoretic și jihadiștii ar trebui să țină cont de aceste considerente, pentru că folosirea unei bombe nucleare ar atrage, cu siguranță, represalii în urma cărora musulmanii ar avea de suferit, iar extremiștii se văd ca apărători ai comunității musulmane în întregul său. Totodată, ei se consideră musulmani pioși, poate chiar cei mai pioși. Asta presupune respectarea preceptelor religioase, care interzic uciderea altor musulmani, de ne-evitat dacă provoci un război nuclear, le oferă protecție civililor de alte religii și limitează și distrugerile care pot fi provocate de armate. Cu toate acestea, jihadiștii au justificat deja masacrarea civililor, inclusiv a celor musulmani, folosindu-se de Coran și de tradițiile legate de faptele și spusele lui Muhammad. Nu este greu de închipuit că argumente similare ar putea fi aduse și pentru a arăta că folosirea armelor nucleare este un act religios și că distrugerea totală adusă de acestea nu ar fi un păcat. Jihadul: o obligație a tuturor musulmanilor Femei în burqa citesc Coranul. Sursa FOTO: Profimedia Images Coranul descurajează clar orice formă de omor: „[...]Cel care a ucis un om care nu a ucis niciodată, care nu a semănat stricăciune pe pământ este socotit ca şi cum ar fi ucis întreaga omenire, iar cel care a salvat un singur om este socotit ca şi cum ar fi salvat întreaga omenire [...]". (Coranul, 5:32, trad. George Grigore, Editura Herald, Bucureşti, 2006). Același Coran spune, însă, „ucideți necredincioșii oriunde s-ar afla” (9:5). Este unul dintre versetele asociate cu conceptul de jihad, care apare în 19 dintre cele 114 sure (capitole) ale Coranului, precum și în tradiții. Cuvântul arab „jihad” este tradus prin „război sfânt”, dar sensul său e mai degrabă de „efort", „luptă”. Cel mai important tip de jihad, jihadul mare, se referă la efortul/lupta individului de a deveni un musulman mai bun, de a-și struni pasiunile și a-și corecta defectele; este vorba, așadar, de o transformare interioară. Jihadul mic privește lupta armata, războiul sfânt propriu-zis, și este, și el, de două tipuri: jihadul defensiv, care se declanșează automat când un teritoriu musulman e ținta unei agresiuni, și jihadul ofensiv, de cucerire și răspândire a mesajului coranic, pe care îl poate proclama califul. Cum califatul ca instituție a dispărut demult (cel proclamat de Statul Islamic nu a fost recunoscut nici măcar de alți extremiști, din afara grupării) singurul tip de jihad este cel defensiv. Pentru jihadiști acesta e strâns legat de modul în care văd lumea și comunitatea musulmană, umma: ca pe un tot, un întreg, care este atacat de forțe externe în diferite puncte ale sale. Jihadiștii văd agresiuni la adresa lumii musulmane peste tot: în prezența militarilor occidentali în diferite țări musulmane, din Golf până în Afganistan, în existența Israelului, în faptul că unele teritorii cu populație majoritar musulmană se află în componența unor state nemusulmane. Guvernele majorității țărilor musulmane sunt considerate vârfuri de lance ale „agresorilor” pentru că întrețin relații diplomatice cu aceștia și pentru că se află în fruntea unor state organizate pe principii ne-islamice, cu instituții moderne, nu ca în vremea Profetului și a succesorilor săi imediați. Mai sunt două aspecte importante cu privire la jihad, care țin ambele de doctrina cristalizată de-a lungul timpului în jurul acestui concept. Mai întâi, odată ce jihadul a fost declanșat, acesta reprezintă, teoretic, o obligație pentru toți musulmanii, care fie trebuie să lupte, fie să îi asiste pe luptători până când pericolul care planează asupra comunității este îndepărtat. Evident că niciodată n-o să vedem zeci de milioane de musulmani sub arme, cu atât mai puțin atunci când sunt chemați de grupări marginale și lipsite de legitimitate cum sunt cele teroriste; este, însă, important că jihadiștii cred că ceilalți musulmani au o datorie religioasă să li se alăture. Al doilea aspect important e legat de i..