Știu că în titlu psihopatul e nevinovat, dar voi începe articolul vorbind despre vină. O vină nasoală, nu o vină drăguță. Voi aduce în discuție acel sentiment de vinovație ce apare în urma răului făcut în imediata apropiere, nu despre vina abstractă care ține de amorul propriu. Nu vina mea ca distrug planeta, ci vina mea că sunt vanitos, impulsiv, egoist, adică în general vina ce decurge din autoiluzionare și răul comis asupra celuilalt. Vina din relația mea cu soția mea, nu din relația cu planeta. Nu vina că stric stratul de ozon, ci vina față de prietenul cel mai bun sau față de soră care înregistrează realitatea mea cea mai personală. Ca orice chestiune de pe lume, valoarea discuției e dată de rezonabilitate. Voi încerca să vorbesc în termeni rezonabili despre valoarea sentimentului de vinovăție. Știu, la prima vedere, o să vedeți mai jos, chestiunea pare compromisă. “ Cum să aștepti să îmi iau în serios vina cînd tu mă compari cu Ted Bundy?”, o să îmi reproșeze, pe bună dreptate, cititorul fictiv. Și pe bună dreptate, cititorule. Dacă tîrgul propus de mine ți se pare deplasat sau excesiv, înseamnă că textul nu vorbește pe limba ta. Vreau să argumentez că putem înțelege cel mai bine valoarea vinii abia prin relația negativă pe care o întreține cu psihopatia: în esență, să fii psihopat, înseamnă să nu trăiești, într-o proporție mai mare sau mai mică, sentimentul de vină. Psihopatia, ca orice realitate mentală, vine in grade. Există trăsături, accente psihopate și sus, de tot, există psihopatul ultim (full-blown psychopath). Să ne întelegem, marea familie a psihopatiei e pestriță. În marea familie a psihopaților se înscrie și scandalagiul public, și soțul alcoolic care își terorizează familia, și escrocul de alba-neagra, și hoțul, și politicianul, și corporatistul în costum, ambițios și lipsit de scrupule, și mentorul înțelept care ține cursuri de dezvoltare personală, și psihopatul sadic care ucide în serie. De la coțcar, tiran alcoolic, șmecherașul de cartier, la ambițiosul la sacou, lover boy-ul și guru stilat, la criminalul sîngeros care își pîndește și își atacă victimile în întuneric. Unii au trăsături psihopate și sunt înalt funcționali, unii sunt mici psihopați (numiți antisociali), alți sunt mari psihopați. O să mă folosesc de 5 personaje (lover boy-ul, omul de afaceri încarcerat, politicianul plagiator, ucigașul domestic și ucigașul în serie) ca să evidențiez vicierea (graduală) a mecanismelor și practicilor vinii. Cu siguranța că un plagiator sau un afacerist delapidator sunt de preferat unor ucigași și fărădelegile lor aproape că nu suferă comparație. Cu sigurantă că într-un caz vorbim de sadism malign sau de narcisism malign, iar în cazul celălalt de o formă atenuată de narcisism și incălcare a normelor legale. Însă dacă forma extremă a fărădelegii umane permite în permanență trecerea cu vederea a formei atenuate a fărădelegii, ne paște riscul să ne culcăm fals-liniștiți că am izolat marii vinovații ai societății, să ne punem pe noi la adăpost ridicînd un zid înalt și gros între normal și anormal, între bun și rău și, cel mai important din punct de vedere psihologic, ne permite să omitem nuanțele psihopatiei. Abia nuanțele o răspîndesc, în mod pervaziv, în societate și în relațiile interpersonale, generalizînd caricatura și bîlciul, inversînd raportul de valori și de sens. Știre: “Keith Raniere a creat Nxivm în 1998, în Albany, statul New York. Se descria drept o companie ce oferea cursuri pentru dezvoltare personală și profesională. Cursurile și seminariile erau menite să-i ajute pe participanți să scape de gândurile negative, să-și vindece traumele, să scape de temeri și angoase și, prin urmare, să se simtă mai bine și să facă cele mai bune alegeri în viață. Compania se adresa cu precădere publicului feminin. Și neapărat bogat. Pentru a intra în această societate secretă, femeile aveau de trecut printr-un ritual. Se dezbrăcau, se lungeau pe o masă de masaj și erau marcate cu un simbol, la nivelul pelvisului, cu ajutorul unui electrocauter (instrument de cauterizat). Acest ritual era traumatizant: durerea era însoțită de mirosul pielii arse. Semnificația simbolului gravat pe piele nu era foarte clară. Pentru unele, reprezenta cele patru elemente. Pentru altele, cele șapte chakre. Însă unele femei vedeau în acest simbol inițialele K și R ale lui Keith Raniere, liderul grupului. Între 15 și 20 de femei făceau parte din acest grup restrâns. Societatea avea acronimul DOS, de la denumirea în latină „Dominus Obsequious Sororium” (Stăpânul femeilor supuse). Odată marcate cu această „pecete”, unele „sclave” erau constrânse să aibă relații sexuale cu Keith Raniere sau erau umilite și tratate misogin. Avocații apărării spun însă că aceste relații erau consensuale. În plus, aceste femei erau supuse unui regim alimentar strict, cu riscul înfometării, pentru a avea o siluetă care să fie atrăgătoare pentru guru. Sunt femei care spun că regimul era atât de sever, încât li s-a oprit menstruația.Cinci dintre co-acuzate și-au recunoscut vinovăția Allison Mack se număra printre persoanele însărcinate cu recrutarea de noi membre pentru grupul care devenise o sectă sexuală. Practic, Mack recruta femei care urmau să fie marcate cu inițialele liderului grupului și să întrețină relații sexuale cu Raniere. Mack ar fi fost instruită de Raniere să colecteze materiale compromițătoare și imagini cu două femei din grup, apoi să le șantajeze cu publicarea lor, dacă acestea nu țineau secrete informațiile despre Nxivm.” (Interviu youtube: aici ) Ne uităm la discuția de pe Youtube și îl observăm pe înțelept (și stăpîn de sclave sexuale în același timp) vorbind despre autenticitate cu una din racolatoarele lui subalterne, Allison Mack (care și-a recunoscut ulterior vinovăția. Așa ajungem la titlu: o să vedem că, la fel ca celelalte personaje invocate, Keith Raniere suferă de nevinovație. Partea cu adevărat perversă, dacă privim la interviu, e că lucrurile (valorile) atinse și discutate în acel interviu sunt reale. Dar iată că ele se împlinesc abia prin persoanele care le rostesc, alcătuind, la final, unitatea dintre discurs și ființa care îl rostește. Unitatea dintre cuvînt și realitate. Contextul pentru evaluarea Celuilalt are loc în interiorul acestui permanent decalaj în care ne mișcăm: distanța între ce spunem și ce facem. Între ce și cît spunem și ce și cît ascundem. Proporția aceasta e criteriul nostru de evaluare a rezonabilității celuilalt. Raportat la el, poți fi un ins normal care se mișcă în relațiile personale/sociale făcînd uz de tac, adoptînd, adică, atitudini convenabile in funcție de context și de miză, păstrînd aparențele. Să păstrezi aparențele nu înseamnă, în chip automat, să le și înșeli. Cum spuneam în primul paragraf al articolului: vreau să discut despre vină în mod rezonabil. Atunci cînd spui că te doare măseaua sau că vine soacra în vizită ca să scapi de niște obligații sociale, nu se cheamă că ești un psihopat. Nu ne trebuie o unitate perfectă ori o transparență totală între fapta și simțire ca să scăpăm de verdictul de impostură, dar măcar putem pretinde ca blîndețea si ascultarea pioasă cu care suntem întîmpinati de un înțelept să nu ascundă un ego megaloman, misogin și dominator care își cauterizează adeptele cu fier roșu. Vedem cum individul acesta cu părul lui mătăsos o învăluie (și o posedă) cu atenția și cu spiritul său pe femeia care îi stă dinainte, cum se apleacă cu blîndețe asupra fiecărui cuvînt rostit: o seduce prin învăluire. Probabil că la data interviului, femeia era îndrăgostită lulea (întreg dialogul e – pe lîngă marketing – o joacă ascunsă; ea însăși spune în interviu: “Deși v-am ascultat de atîtea ori la seminarii, tot îmi vine să plîng de emoție etc”). Femeia simte că a întîlnit transcendența. În sfîrșit cineva vede în ea. O înțelege. În sfîrșit poate trăi o relație profundă. adevărată. Colac peste pupăză, tipul profund e și sexy! Ce noroc ontologic! Și frumos, și puternic, și înțelept, și atent. “Spune-mi, de ce plîngi?”, o interoghează blînd-erotic ințeleptul pe fetița vulnerabilă. (Blîndețea învățătorului – iată – cum ascunde uneori o autoritate împerecheată cu dominație sexuală). Dumnezeule, asta e tot ce visează o femeie: să fie întrebată, de bărbatul ei, de ce plînge. Ce o doare? Aș privi cu precauție aproape orice bărbat care ia la cunoștință cu atît de mare precizie terapeutică plînsul unei femei. Individul, de fapt, îi agață plînsul. În loc să o fluiere vulgar, se apleacă cu pricepere (talent/manevră) asupra emoției. Un bărbat cumsecade mai degrabă se teme de plînsul femeii. O roagă să nu mai plîngă fiindcă nu știe ce să facă cu plînsul ei. Incearcă să îl inveselească prin te miri ce acțiune concretă. Îi propune o alternativă (nefericită): “Nu vrei mai bine să îți aduc o înghețată?”. Sigur, femeia se lamentează, “Habar nu are de nimic!” și se simte profund neînțeleasă. Dincoace, în raiul dezvoltării financiar-personal-spirituale, avem Femeia care l-a prins pe Bărbat de picior: femeia care e luată în primire în toată interioritatea ei crede că a întîlnit, în sfîrsit, bărbatul perfect. Bărbatul care o simte/înțelege cu totul. Simbioză deplină. Doamne ferește, stimată femeie! Dacă simți vreodată că ai întîlnit bărbatul care te cuprinde (din prima) cu totul, mari șanse să fie un psihopat. Fugi! Bărbatul de nădejde trebuie să fie un nepriceput în chestiunea ființei tale feminine. Lui trebuie sa îi fie inaccesibilă feminitatea ta. Dacă se descurcă prea bine cu feminitatea ta plină de ardoare și suspine, înseamnă că colcăie și dînsul de ele. Numai că la el, Măria Sa, ambivalența vine la pachet cu multă voință de putere. Voința de putere (omnipotență) direct proporțională cu labilitatea. Te-ai ales cu un instabil emoțional (broscoiul care nu se mai metaformozează odată în prinț) sau cu un seducător impostor (prințul care te lasă cu pușculița goală și cu inima zdrențe). Această ascultare pioasă, caldă, pătrunzătoare și “profund autentică” de care dă dovadă guru Keith Raniere pe tot parcursul interviului oferit ucenicei sale (cînd privim cu deschidere la interviu noi nu știm că ucenica are inițialele lui cauterizate pe piele, nu știm că ucenica îi racolează smeritului înțelept sclave sexuale bogate pe care le supune ulterior șantajului) trimite fie la o ascultare reală, sinceră, înțeleaptă, lipsită de contradicții flagrante, fie trimite, iată, la alternativa ei complet inversată: la o impostură magalomană și psihopată. Intrebarea care se pune: putem ști din timp că apariția/alura unui Keith Reniere e una ce se pretează la suspiciune? Ne putem folosi de anumite indici ca sa propunem din start ipoteza unui impostor? Putem spune din start (avînd acces doar la interviu, fără niciun fel de date suplimentare sau de culise) ca KR e o apariție suspectă? Ipoteză: Bărbații frumoși, spilcuiți și pătrunzători sunt, de cele mai multe ori, psihopați. Un “înțelept seducător” ar trebui tratat cu mare precauție. Înțelepciunea adevărată nu seduce! Ci lămurește. Dar femeia tînjește în neștire după bărbatul înțelept și seducător. În fine. Treaba ei. Omul cu adevărat cumsecade e omul lipsit de contradicții flagrante – adică omul simplu din punct de vedere psihologic. Numai un bărbat plin de contradicții interioare poate veni (în mod miraculos) în întimpinarea unui univers feminin agonizant sau zbuciumat. Nu spun că omul plin de contradicții lăuntrice e automat un ticălos, ci spun că contradicțiile (dacă nu le știi manageria) te aruncă fie în labilitate (instabilitate emoțională) atunci cînd lumea ta interioară e caracterizată concomitent și de multă nuanță, dar și de multă vulnerabilitate (ești un indecis, un nesigur, un zvîrcolit), fie în psihopatie seducătoare, cînd lumea interioară e caracterizată concomitent și de nuanțe/contradicții, dar și de forță (în exemplul nostru – avem psihopatul – și înțelept și posesor de sclave sexuale; un labil nu poate ține sclave, el se agață, pe rînd, de o singură femeie). Îmi vine să mă repet: bărbatul plin de contradicții nu devine ticalos prin simplul fapt că are o lume interioară plină de ambivalențe, oscilații etc. Depinde ce face cu toate aceste contradicții, depinde în ce mediu interior (lucid sau demonic) le plasează și le gestionează. O să trec de la guru spiritual la delapidatorul Sorin Ovidiu Vîntu ca să introduc in ecuația psihopatiei complexul și să subliniez o idee esențială pentru psihopatie: psihopatul nu poate trăi autentic vina fiindcă e un mare complexat. Cu cît e mai complexat, cu atît psihopatia e mai periculoasă (și mai insiduoasă). Ca să evidențiez ideea de complex, o să îi pomenesc pe omul de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu și pe criminalul domestic din Brașov, Mircea Buliga. Ca să subliniez marea nevinovație a psihopatului, o să închei cu Ted Bundy, trecînd prin sfidările și ostilitățile fostului prim-ministru, Victor Ponta. Sper să îmi fie acceptate aceste excese (în mod voit) asumate: alăturarea dintre un criminal sîngeros și un om de afaceri inchis pentru șantaj și devalizare respectiv alăturarea dintre un sadic și un politician plagiator. Abia în interiorul exceselor pot evidenția gradația mecanismelor care fie favorizează, fie accentuează, fie agravează în mod malign psihopatia. Poți avea un robinet din care apa picură apa, poți avea un robinet din care apa curge de-a binelea si poți avea un robinet care inundă. Intensitatea, frecvența și severitatea diferă. Insă pe noi ne interesează mecanismul: scurgerea de apă din cauza unui racord viciat. Unele scurgeri de apa sunt atît de inofensive încît trec aproape neobservate. Altele, deși nu sunt grave, sunt suparatoare și produc pagube medii. Alte scurgeri (conducta care explodează) sunt devastatoare. Îi alătur pe Mircea Buliga, pe Sorin Ovidiu Vintu, pe Victor Ponta și pe Ted Bundy ca să arăt, așa cum spuneam, gradele vicierii si mecanismele vicierii funcționării psihice și interpersonale prin ne-trăirea sentimentului de vinovăție. Textul nu constituie un diagnostic clinic, ci o pledoarie care încearcă să construiască un argument convingător în favoarea vinii. De ce îl fac complexele pe individ complet indezirabil din punct de vedere psihologic? Complex..