N-am avut alți derbedei cu care să hălăduiesc în tinerețea mea: trupa Phoenix, Florian Pittiș și Dan Andrei Aldea. Phoenixul era nebunia imposibilă, lumea lor n-o credeam posibilă. Pe Florian Pittiș îl vedeam la Teatrul Bulandra, apoi la Radio, el mi-a făcut educația muzicală. Dar Dan Andrei Aldea? El era Nevăzut, trubadur, îngeresc, Creator. Auzisem de el, îl ascultasem. Dar nu era. Nu-l vedeam în viața mea. De fapt, nici n-aveam cum să-l văd. Zeul ăsta fugise din comunismul meu, din tinerețea mea, în Occident. Moartea asta dată dracului face ceva cu coasa ei bine ascuțită. Viu de rămâi, te pune pe gânduri. Și-ncepi să cauți panicat în memorie ce treabă ai tu cu dispărutul. Cu Dan Andrei Aldea, nu-i așa? Și legătura mea cu Aldea este căutarea. Unde este omul? Îi ascultasem muzica, atunci doar pe vinil sau pe benzi, dar el, omul, el nu era. Auzisem că-i la Conservator și că s-a lăsat de Conservator. Apoi, că-i la Cenaclul lui Păunescu, dar nu mai era la Cenaclu, fusesem, nu era. Că-i în Sfinx în continuare, dar nu mai era. Luasem plăcile noi, nu era, nu era în Sfinxul nou. Eu am trâit mereu în această căutare a lui Aldea. Îl adoram. Era un Zeu. Pentru că-l auzeam fanatic, dar el nu era. Curentat ca o maimuță de lipsa de informație am creat un zeu. Aldea, simplu, după propria sa căutare în viață, trecând pe la Conservator, pe la Sfinx, pe la Flacăra, prin comunism, fugise în lumea mare..