Mesagerul.ro

De ce lupta anti-corupție trebuie recalibrată?

 De ce lupta anti-corupție trebuie recalibrată?

1.Principiul Combaterea fermă a corupției este o necesitate clară în România pe termen scurt, mediu și lung. Erorile nu trebuie să conducă la afectarea principiului politicii respective. În caz contrar, vom deveni timp de decenii o republică bananieră în sensul cel mai de clișeu al expresiei din punctul de vedere al infracționalității, arbitrariului decizional și neglijării meritocrației. Prin urmare, pentru orice om de bună credință, nu cred ca are rost să zăbovim pe partea pozitivă a ceea ce s-a făcut în ultimii 15 ani, necesitatea acționării împotriva corupției cu resurse adecvate și susținere la nivel de politică publică fiind evidentă. Pe de altă parte, erorile de strategie sau umane nu trebuie ignorate, din motivele detaliate mai jos, mai ales dacă nu se rezolvă rapid de la sine cum din păcate s-a întâmplat la noi în unele privințe. Nu mă refer ca atare la simplul fapt că au fost situații în care instanțele de judecată au respins cazuri susținute de DNA sau DIICOT. Este absurd să se pretindă că autoritățile de tipul respectiv ar trebui să fie infailibile, sistemele judiciare din mai toată lumea presupunând prin însăși structura lor contrariul, motiv pentru care un caz și trece prin mai multe filtre.[1] Mă refer la aspecte de abordare unde aș vedea 5 erori, fiecare cu efectele sale sau cu o contribuție la efecte (și care trebuie avute în vedere tocmai pentru a permite realizarea interesului general din toate perspectivele care contează pentru un stat). O parte dintre acestea s-au mai estompat, dar pare că motivul a ținut mai degrabă de rezultatul contraofensivei din ultimii ani menite să „arunce copilul cu apa din copaie” și care a avut și destui susținători de conjunctură generați tocmai de erorile respective, mai mult decât de o conștientizare. De aceea și este important să se clarifice într-un mod vizibil prioritățile și principiile pentru viitor ca măcar indirect să transpară că s-au înțeles și erorile. Altfel, unele efecte negative vor continua să se vadă ani buni de acum încolo chiar dacă partea de erori ar înceta cu totul. 2.O eroare foarte importantă a fost aceea că au fost urmărite și multe fapte neclare, inclusiv din perspectiva juriștilor A devenit nesigur în România în privințe importante, inclusiv pentru juriști specializați, ce este faptă penală și ce nu, precum și ce circumstanțe agravante ar putea fi relevante, într-un context de criminalizare excesivă. Represiunea penală ar trebui să privească situații ușor predictibile, să știi că e ceva atât de nepotrivit că probabil riști răspunderea penală atunci când acționezi într-un anumit mod. Or, sunt mulți români care pot să intre sub incidența potențială a legii penale, în modul în care a fost redactată, interpretată sau aplicată în România în ultima decadă, fără să-și dea seama. Sunt destule persoane pe plaiurile strămoșești cu o busolă a moralei atât de dereglată că problema ține pur și simplu de ele (și este destul de evident că se fură mult în România). Dar la noi, problema a devenit mult mai largă. În primul rând, o bună parte din cele peste 15 800[2] de legi, ordonanțe și hotărâri de Guvern în vigoare în România (ca să nu mai vorbim de numeroase ordine de ministru, etc) au neclarități și pentru oameni cu multe lecturi de specialitate în spate. Paleta de interacțiuni potențiale cu dreptul penal a ajuns să fie vastă, iar nesiguranța aferentă – pe măsură. Exemple includ infracțiunile de abuz în serviciu și de neglijență în serviciu[3], definite larg, interpretate și mai larg și introduse artificial în categoria faptelor de corupție, dar sunt destule alte infracțiuni neclare ca incidență și care pot interveni în situații în care deciziile unui funcționar nu au fost optime pentru stat sau în cazuri potențial relevante pentru întregi segmente profesionale. În plus, chiar și când textul normativ părea clar, au existat destule interpretări surprinzătoare și pentru specialiști și nu numai la nivelul unor procurori, dar și al instanței supreme. Trebuie înțeles, de exemplu, că atunci când Legea sănătății[4] prevede expres[5] că medicii nu sunt funcționari publici și nu pot fi asimilați acestora și Legea drepturilor pacientului[6] prevede expres[7] că pacientul poate dona bani medicului dacă aceasta se face după efectuarea actului medical și e nesolicitată, dar instanța supremă decide[8] că medicul respectiv este și funcționar public și ar lua mită în astfel de cazuri, apare cel puțin o dilemă. Pentru cititorii care ar considera că prevederile legale respective sunt nepotrivite și greu de verificat în practică și că sunt multe cazuri de mită cu doctori, soluția instanței poate părea chiar de lăudat. Dar din punct de vedere strict juridic, când litera textelor legale respective este practic considerată inaplicabilă în dreptul penal și nici profesori de drept nu înțeleg astfel de decizii[9], consecințele sunt mult mai largi. Cu alte cuvinte, nu e vorba că instanța supremă poate a „rezolvat” uneori situații de reglementări discutabile moral, ci că apar incertitudini juridice anormale pentru un stat de drept în privința modului de a citi chiar și texte normative exprese și specifice în vigoare (și aceasta în materia dreptului penal). Aceeași nesiguranță anormală rezultă și din situațiile în care unii procurori abordează diferit situații similare sau instanța supremă decide diferit în dosare ce ridică aceeași problemă de drept penal și aceasta, uneori, la nivelul aceluiași complet și în aceeași zi. De altfel, marea majoritate a avocaților specializați în drept penal par convinși că au fost destule cazuri în ultima decadă în care nu se putea rezonabil anticipa tot ce puteau imagina destui procurori (și unii judecători) din zona anti-corupție ca încadrare juridică și chiar în materie de ocolire a dreptului la apărare. Am observat personal situații cel puțin bizare. O serie întreagă de decizii CEDO confirmă exemple concrete. Problematica nu e simplă, fauna infracțională în România find vastă, dar potențial frustrant de „documentat” pentru aparatul de justiție. Trebuie, însă, înțeles foarte bine că urmăririle penale împotriva unor decidenți administrativi sau politici în cazuri fără o rea credință clar demonstrată ar trebui să aibă caracter excepțional, fiind esențială abordarea constructivă față de decidentul care nu a furat, după cum se întâmplă, de altfel, și în sectorul privat (unde acționarii rarisim impută ceva unui administrator dacă nu e vorba de fraudă). Greșelile sunt cvasi-intrinseci oricărei activități mai complexe din ziua de azi și moderația în gestionarea acestora este esențială pentru a nu rămâne fără oameni care să mai facă ceva. Lecțiile de interpretare și analiză optimă la ani de zile după luarea unor decizii ar trebui să fie rezervate și atente la echilibru. Desigur, o restrângere de texte și interpretări vine cu riscul ca așa „să scape” și niște indivizi care ar „merita” sancțiuni penale, dar efectul pozitiv pe ansamblu ar fi mult mai mare, din motivele explicate mai jos. Motivul de principiu este acela că având în vedere volumul și neclaritățile legislației din România, precum și interpretările din ultima decadă în zona penală, cu greu s-ar putea găsi persoane în România (inclusiv magistrați specializați în drept penal sau inspectori ai Curții de Conturi) care dacă ar fi, de exemplu, primari sau miniștri 1 an să nu se poată alege cu 2-3 dosare penale în cazul în care cineva le-ar analiza în detaliu toată activitatea. Or, este cu totul anormal ca o persoană să riște câteva dosare penale practic prin însăși funcția ocupată și ca liniștea juridică să depindă într-o măsură importantă de ce noroc a avut în viață. Motivele la modul mai practic sunt că nesiguranța respectivă a dus sau a contribuit la: 1. Intrarea în “subteran” a multora din cei cu adevărată putere de decizie, apărând în față în locul lor persoane fără anvergură, sau chiar personaje evident incompetente, cu afectarea actului de guvernare Oamenii de calibru din politică și administrație au realizat că nu mai pot știi când să semneze fără să riște. Anterior, aceia dintre ei care furau încercau de multe ori să dispară („durere de burtă”, rămas departe de sediu dintr-un motiv oarecare și invocarea imposibilității ajungerii la timp pentru semnare, etc) în momentele mai sensibile, lăsând vreun delegat (cu procură de genul să respecte legea) să semneze. Odată cu implementarea unor interpretări care au făcut distincția dificilă, mulți dintre aceștia nu au plecat din țară, dar au trecut „în spate” (unii la închisoare) pe strategia românească mai veche de a ocoli problemele. „În față” a crescut automat semnificativ ponderea celor care fie erau mult mai puțin pregătiți (și nu înțelegeau riscurile când semnau și puteau fi și înlocuiți ușor), fie erau mai hoți (și considerau că merită), fie credeau că sunt „protejați”, ce înseamnă asta fiind, oricum, un aspect relativ. La nivelul întregii administrații, începând chiar cu Guvernul, a funcționat, astfel, mult mai mult în ultimii 5-6 ani decât în decada anterioară această ”tactică” defensivă de a încerca să pui în diverse funcții relevante economic persoane considerate cu totul controlabile sau cu maximă loialitate (nu competență), într-o măsură importantă pentru a putea para mai bine eventuale investigații. Nu trebuie generalizat, fiind și destui oameni capabili cu funcții, dar ponderea a avut clar de suferit. Consecințele asupra politicilor publice și calității actului de guvernare au fost serioase. În primul rând, un incompetent este incompetent tot timpul, nu doar când este sunat de susținătorii „din umbră” cu rugămintea rezolvării vreunei „nevoi” de furt și semnează voios diverse. Calitatea actului obișnuit de administrare și de coordonare la modul mai general a scăzut, astfel, chiar la nivelul de conducere. În al doilea rând, văzând multe specimene ajunse pe funcții, au prins curaj și altele. În plus, o parte dintre cei care erau peste medie au fost tentați să se vadă mai pricepuți decât erau (văzând în relativ pe cei din jur) și mai puțin înclinați să se consulte larg. Nu în ultimul rând, puterea reală s-a dus într-o măsură importantă înspre niveluri (în exteriorul multor instituții) care nu ar trebui să o aibă, sau nu în gradul respectiv, gripând mecanismul normal de politici publice și încurajând discuțiile de culise în toate sferele. România nu avea, oricum, un istoric de mare laudă în pivințele respective, dar ponderea din ultimii 5-6 ani a crescut mult, fiind stimulată artificial de eroarea respectivă. 2. Descurajarea implicării funcționarilor publici în actul decizional, cu afectarea calității și promptitudinii actelor de decizie și administrare. Nu numai că nivelul a scăzut din punctul de vedere al calității tocmai la vârful multor instituții, dar consecințe au fost în întregul aparat administrativ. În contextul în care a devenit neclar ce este pasibil de sancționare penală și ce nu, coroborat cu ambiguitățile cadrului legislativ din România, numeroși funcționari au început să se ferească de asumări de decizie. Cultura indusă de perioada comunistă cu privire la asumarea de răspundere nu a ajutat nici ea. A crescut, astfel, numărul funcționarilor care, ca să nu riște nimic, s-au opus oricărei măsuri unde vedeau un risc cât de mic. În plus, au început să întârzie și să se exprime în scris în modalități neclare sau cu rezerve și în destule cazuri unde nu vedeau ceva anume, dar nu mai aveau siguranță că nu ar putea vedea altcineva în viitor vreo problemă. Aceasta a făcut decizia dificilă și pentru cei din lanțul de decizie care sunt mai stăpâni pe competențele lor sau mai înclinați să facă ceva constructiv. Răspunsurile la solicitările sectorului privat de clarificare și ghidare care nu clarificau, de fapt, mai nimic au atins proporții semnificative, funcționarii temându-se că li se va reproșa în viitor că puteau alege o interpretare mai bună pentru stat. Majoritatea hoților par să fi continuat în bună măsură să fure pe ideea, probabil, că merită riscul (și legat și de alte erori ale luptei anti-corupție descrise mai jos). Calitatea politicilor publice și actelor de administrare obișnuite a fost, însă, afectată. 3. Descurajarea multor oameni decenți și buni profesioniști de a se implica în administrație și politică Dacă ne uităm la ce s-a înt..

copyright © 2024 mesagerul.ro