Coronavirusul a cuprins aproape întreaga planetă în câteva luni și până să ne dezmeticim, ne-am trezit cu anumite măsuri de distanțare socială care până atunci păreau de domeniul scenariilor de film. Ne-am schimbat modul de raportare la societate, economie, relaționare între indivizi. Trăim vremuri ciudate, noi, neavând ceva similar în istoria noastră recentă, încât să putem să facem predicții. Nici măcar gripa spaniolă nu poate fi luată ca un exemplu. Am discutat, în acest context, despre impactul social pe care îl are pandemia asupra noastră cu Radu Umbreș, doctor în antropologie socială la University College London și lector la SNSPA. Trăim un fenomen nou, cum nu am mai trăit în istoria recentă a omenirii. Cum poate schimba această pandemie societatea în care trăim, relațiile dintre oameni? Ne va schimba viață radical sau e doar o chestiune trecătoare, iar după ceva timp o să ne reîntoarcem la normal? Radu Umbreș: Depinde de prea mulți factori pentru a lansa o predicție. Mai mult, termenul de “normal” sugerează că există o formă de normalitate a societății ceea ce este fals. Există diferite forme de echilibru social pe care le regăsim, dar nu există o stare "normală" spre care societatea să tindă. Ce putem specula este că o durata mai îndelungată probabil că va duce la schimbări mai importante. Poate cel mai important efect al pandemiei este caracterul sau global și imediat. Practic, absolut toți oamenii sunt vulnerabili în față coronavirus, chiar dacă în moduri sau în grade diferite. Într-un fel, așa este și încălzirea globală, însă aceasta este proiectată pe un termen prea lung pentru a fi conștientizată pe termen scurt, iar efectele ei sunt mult mai lente (deși mai greu reversibile) spre deosebire de extinderea rapidă a unei epidemii. Dacă întoarcerea la "normal" va însemna că vom uita din nou de acele fenomene naturale sau sociale care afectează întreagă umanitate, am putea spune că a fost o lecție pierdută - însă avem motive să fim optimiști. Din punctul meu de vedere, trăim un paradox. Foarte multe studii arătau că odată cu tehnologia și apariția social media, oamenii oricum se distanțaseră unii de ceilalți, relaționarea directă, personală era pe un trend descendent. Și atunci, de unde această anxietate, acest stres, de a sta izolați în casă, alături de familie, poate, pentru 1-2 luni? Paradoxul poate fi explicat prin diferența între distanțare voluntară/intenționată și distanțare involuntară/forțată. Poate că nu îmi plac savarinele în general, dar interdicția sau imposibilitatea de a mânca o savarină ne face să simțim că avem mai puțin control asupra deciziilor noastre, că nu suntem liberi să ne alegem gradul de implicare sau distanțare socială optim pentru nevoile noastre. Ce îi determină pe oameni să se alimenteze cu fake news, să nu facă un minim de researsch atunci când dau mai departe informații despre coronavirus, chiar dacă acele informații sunt publicate pe site-uri foarte dubioase? E în natura noastră să ne căutăm mecanisme de validare exterioare a ceea ce gândim, credem, chiar dacă asta contravine puțin logicii și rațiunii normale? Știrile false sunt atractive pentru unii oameni, le alimentează reprezentarea că sunt speciali, că au acces la informații secrete pe care ceilalți nu le posedă. Deseori informațiile sunt intuitive, sunt atractive din punct de vedere cognitiv. Ele ne alimentează credințe pre-existente că există o conspirație mondială, că există puternice grupuri de interese în spatele marilor întâmplări ale istoriei, că există planuri și strategii ale unor oameni care vor să câștige ceva de la noi, că nu există întâmplări (virusul nu apare aleator, ci este creația cuiva). Deseori oamenii dau mai departe asemenea informații chiar dacă nu cred foarte mult în ele pentru că distribuirea lor aduce beneficii personale: atenție, reputație, apartenența la un grup de vizionari, atacul la adresa unor inamici reali sau imaginari etc. Însă nu întotdeauna vom vedea că cei care afirmă că cred în adevărul a..