Mesagerul.ro

​DOSAR SIRIA. Ce vrea Erdogan? Impredictibilitatea politicii SUA în Orientul Apropiat. Ce interese are Rusia? Ce se întâmplă cu kurzii? Se poate reface Statul Islamic?

 ​DOSAR SIRIA. Ce vrea Erdogan? Impredictibilitatea politicii SUA în Orientul Apropiat. Ce interese are Rusia? Ce se întâmplă cu kurzii? Se poate reface Statul Islamic?

Ce vrea Erdogan in Siria? Impredictibilitatea politicii SUA în Orientul Apropiat poate naște monștri. Ce caută Rusia în Siria și cum a redevenit un power-broker in regiune? Ce se întâmplă cu kurzii? Se poate reface Statul Islamic? Contributors.ro a organizat o discutie între experți români de top, care pot descrifra ultimele evoluții din dosarul sirian și implicațiile acestora. La 8 octombrie, Turcia a lansat o operațiune militară în nordul Siriei, împotriva milițiilor kurde. Kurzii din Siria au fost principalul aliat al Statelor Unite în războiul din Orientul Apropiat împotriva Statul Islamist. Operațiunea a fost precedată de o convorbire telefonică dintre președinții Recep Tayip Erdogan și Donald Trump. Iar faza ei fierbinte pare să se fi încheiat odată cu vizita vicepreședintelui Mike Pence la Ankara. La această discuție au participat Dragoș C. Mateescu, bun cunoscător al situației politice din Turcia, Cătălin Gombos, ziarist care a copilărit și mai apoi lucrat în Orientul Mijlociu, Octavian Manea, specialist în politică externă americană și Armand Goșu, cunoscut expert în probleme rusești. Subiecte discutate: TurciaConfruntat cu o serioasă criză de legitimitate pe scena politică internă, Erdoğan a ales o acțiune în forță împotriva kurzilor.Presa turcă întreține un naționalism feroce, kurzii sunt vazuți ca un fel de coloană a cincea.Probabil că Erdoğan va prelungi pentru foarte mult timp ocupația în nordul SirieiRăcirea relațiilor dintre SUA si Turcia. Trump pare dispus sa folosesca scandalul de corupție din 2013 prin care o banca turcesca a ajutat Iranul sa încalce sancțiunile americane, dar nu acum. Turcia lui Erdoğan încetează, treptat dar sigur, să mai fie inclusă în marile strategii regionale americaneVremurile când Erdoğan putea șantaja Uniunea cu refugiații au cam trecut .SUALiderul majoritatii republicane din Senat, Mitch McConnell, avertiza în paginile Washington Post că “riscăm să repetăm retragerea nechibzuită a administrației Obama din Irak, care a facilitat ascensiunea Statului Islamic.”Donald Trump a imbratisat argumentele presedintelui turc in detrimentul propriului sau Secretar al Apararii. Ulterior insa a parut sa fie mult mai receptiv la sfaturile lui John Bolton sau Jack Keane.O prezenta americana in Siria inseamna leverage, inseamna a pastra un cuvant de spus in modelarea Siriei post-conflict. Acum cei care vor arbitra intregul context sunt Rusia, Iranul si Turcia.Retragerea americana deschide calea spre o criza de încredere și în sistemul formal de alianțe al Statelor Unite. Rămâne de văzut cum vor rezona undele de șoc ale acestor decizii la Seul, Taipei sau în Estul Europei. SiriaIranul nu are cum să nu se bucure de retragerea americană. Iranul a investit enorm pentru ca regimul lui Bașar al-Assad să rămână la putere.Kurzii sirieni au fost deja nevoiți să ajungă la o înțelegere cu Assad și aliații săi.Numărul prizonierilor evadați nu este foarte mare – poate câteva sute. Dar lor lis e adaugă mii de luptători din Irak care ar putea profita de o granița poroasă între Siria si Irak.De ce kurzii din Siria nu constituie o amenințare reală la adresa Turciei?Relocarea refugiaților din Turcia în nordul Siriei este o inginerie etnica de tipul celei practicate de Stalin sau Saddam Hussein in Irak. RUSIASiria era un loc gol, lăsat de occidentali, pe care Rusia s-a grăbit să-l umple. Așa a ajuns Siria e principalul aliat al Rusiei in Orientul Apropiat.Războiul purtat împotriva regimului al Assad prin proxy s-ar fi putut încheia cu succes, iar obiectivul americanilor – anume îndepărtarea lui Bașar al Assad – ar fi fost atins, dacă n-ar fi intervenit Putin.Putin a schimbat raportul de forțe din Orientul Apropiat printr-o campanie militară limitată, fiind obsedat să nu transforme Siria într-un nou Afganistan.Obama refuză să trimită armata în Siria pentru a înfrânge ISIS, Putin trimite câteva zeci de avioane și mii de militari, cu mare pompă și maximă vizibilitate.E greu de evaluat volumul real al beneficiilor obținute de Rusia în urma campaniei din Siria. Ele nu trebuiesc minimalizate. De la contractele lui Prigojin, intermediar privat al lui Putin, până la vânzările de armament către puterile din zonă, Turcia – rachete S-400, Irak, Arabia Saudită.Cel mai important lucru pentru Kremlin este că a redevenit power broker într-o zonă foarte sensibilă a arenei internaționale. Contributors.ro: Care crezi că sunt intențiile pe termen lung ale lui Erdoğan în Siria? Dragoș C. Mateescu: Este o întrebare corectă pentru că nu mai putem vorbi despre intențiile de politică externă și securitate ale Turciei, ci despre nevoia imperativă a lui Erdoğan de a-și salva regimul personal, chiar și prin această acțiune disperată din Siria. Oficial, scopul operațunii, numită Izvorul Păcii, este de a creea un coridor de securitate care să protejeze teritoriul Turciei de milițiile kurde din Siria. Nu mai este niciun dubiu că aceste miliții, Unitățile de Protecție ale Poporului Kurd (cunoscute sub acronimul YPG), se identifică de fapt cu PKK la nivel ideologic, operativ și logistic. În tradiția politicii de securitate a Ankarei după inițierea de către PKK a conflictului cu statul turc, în 1984, kurdismul reprezintă una dintre amenințările existențiale, iar armata turcă a făcut din lupta împotriva acestei amenințări un obiectiv capital. Din păcate, acest obiectiv a devenit în timp un fel de raison d’être al statului și al forțelor sale de securitate, de la armată până poliție și jandarmerie. Confruntat cu o serioasă criză de legitimitate pe scena politică internă, Erdoğan a ales să satisfacă acum instinctul acestui mecanism imens de a acționa în forță împotriva kurzilor. Este spectacolul pe care și-l dorea o parte importantă a societății turcești care este dominată de un naționalism extrem – cum nu am avut noi, în societatea românească, decât poate prin perioada interbelică. Naționalismul acesta de tip fascist a fost inculcat timp de generații printr-un sistem complex de instituții de instrucție publică. Rezultatul este că, spre exemplu, nu există la ora actuală nicio voce în Parlamentul Turciei care să pledeze pentru drepturile individuale și ale minorităților, niciun discurs de esență liberal democratică. Presa, subordonată nu numai lui Erdoğan dar și acestui discurs naționalist fascistoid, întreține și ea atmosfera de luptă îndârjită împotriva oricărei alternative la propria logică, construită pe ideea că Turcia este înconjurată de dușmani iar kurzii sunt un fel de coloană a cincea. Scopul ultim și definitiv al lui Erdoğan în Turcia este să rămână favoritul indisputabil al unei astfel de majorități. Pentru asta, cred că va prelungi pentru foarte mult timp ocupația în nordul Siriei cu toate că, într-un teritoriu care se întinde pe aproape 500 de kilometri, nu va fi deloc ușor. Prezența soldatului turc acolo, în zona kurdă, îl ajută pe Erdoğan să apară în fața majorității naționaliste drept liderul incontestabil și de neînlocuit. S-ar putea chiar să avem un astfel de status quo până la alegerile parlamentare și prezidențiale care ar trebui să aibă loc în 2023, un an crucial pentru că atunci se va sărbători și centenarul Republicii Turcia. Contributors.ro: Cătălin Gomboș, sunt kurzii din Siria în vreun fel o amenintare pentru Turcia? Spuneai că nu se poate pune problema unui front comun al kurzilor – între PKK, YPG și organizațiile kurzilor din Irak există diferențe ideologice majore. Care ar fi aceste diferențe? PKK-ul ce tip de organizatie este? Turcia ii vede pe cei din YPG ca fiind legati de PKK. Cât adevăr e în asta? Cătălin Gomboș: Nu cred că, din punct de vedere militar, forțele kurzilor sirieni au constituit – sau constituie acum – o amenințare pentru Turcia. Pe de-o parte avem o miliție dotată cu armament ușor, fără aviație de război – iar aviația militară este un factor extrem de important în războaiele moderne, multe dintre acestea fiind câștigate gratie superiorității aeriene – pe de altă parte Turcia este a patra armată ca mărime din NATO. Dispune de toate echipamentele unei forțe moderne: artilerie grea, forțe blindate, avioane și elicoptere. Milițiile YPG controlează un teritoriu devastat, în bună măsură, de război și au resurse materiale și umane limitate, în timp ce Turcia se bazează pe o populație de zeci de ori mai numeroasă și una dintre cele mai puternice economii din regiune. În plus, kurzii au alte probleme, mai stringente, decât să atace Turcia: Statul Islamic nu este încă eradicat, Bașar al-Assad stă la pândă, mai ales că nu a ascuns niciodată că urmărește să aducă sub control întreaga Sirie. Teritoriul pe care îl controlează a depășit cu mult zonele în care kurzii sunt etnia dominantă, așa că trebuie să fie atenți la felul cum guvernează, pentru a nu aliena populația. Un pericol ar putea apărea pentru Turcia pe termen mediu și lung, dată fiind apropierea dintre YPG și Partidul Muncitorilor din Kurdistan – ambele au fost descrise ca marxiste și chiar maoiste. Nu ar fi exclusă varianta ca luptători PKK să caute să se refugieze în zonele kurde din Siria și chiar să își înființeze baze acolo; au mai făcut, de altfel, acest lucru în nordul Irakului. Față de kurzii irakieni nu există acea apropiere ideologică pe care o întâlnim în cazul celor sirieni. Un al doilea aspect care ar putea fi invocat ține de existența unei entități politice independente sau semi-independente kurde în nord-estul Siriei; se poate presupune că aceasta i-ar încuraja pe kurzii din Turcia să obțină ceva similar, mai ales dacă s-ar uni și cu alte regiuni autonome. Din nou, este un argument care nu prea ține: kurzii turci au de zeci de ani aspirații de independență sau autonomie (insurecția PKK a izbucnit din 1984) și, în plus, o zonă autonomă kurdă, cea din Irak, se află la granița Turciei de aproape 30 de ani, din 1991, fără ca acest lucru să fi afectat în mod major securitatea țării. Și dacă tot ne-am oprit la Irak, țara oferă un bun exemplu despre diviziunile kurzilor. În regiunea autonomă există două administrații paralele, fiecare cu armata sa, conduse de Uniunea Patriotică din Kurdistan (PUK), o formațiune de stânga, și Partidul Democratic din Kurdistan (PDK), clădit în jurul celebrului clan Barzani. Cele două administrații s-au aflat, la un moment dat, în anii ’90, și în război civil. Chiar de curând, când liderul PDK și, totodată, președintele regiunii, Masoud Barzani, a vrut să proclame independența, PUK-ul a refuzat să i se alăture și și-a retras oamenii din calea forțelor irakiene. În afara acestor două mari partide, mai sunt sunt și altele, care li se opun. Kurzii iranieni au, la rândul lor, alte grupări și e greu de crezut că toate acestea (din Iran, Irak și Siria) s-ar uni; să ne amintim că în urmă cu câțiva ani, când orașul kurd sirian Kobane era sub asaltul Statului Islamic, kurzii irakieni au trimis întăriri doar când situația era disperată. Și ca să revenim la îngrijorările Turciei cu privire la potențiale amenințări – cred că acum este vorba mai degrabă de îngrijorări ale lui Erdoğan legate de viitorul său politic și de faptul că a pierdut, la alegerile locale, marile orașe. Nu ar fi primul lider care recurge la un război pentru a-și consolida sprijinul acasă – existența unui inamic are darul de a mobiliza. Contributors.ro: Rusia a jucat un rol decisiv în evoluția crizei din Orientul Mijlociu. În septembrie 2015, Vladimir Putin a trimis unități militare în Siria, stârnind mai degrabă nedumerire în opinia publică. Cum a motivat această operație militară, liderul de la Kremlin? Armand Goșu, ați scris despre operațiunea rusească din Siria, mai multe analize. Armand Goșu: Moscova a trimis trupe în Siria, la cererea președintelui Bașar al Assad, spre deosebire de militarii altor state care nu fuseseră invitați de liderul de la Damasc, detaliu subliniat la vremea respectivă de Kremlin. Ideea era că intervenția rusească era legală, în vreme ce americanii, de pildă, s-ar fi aflat ilegal în Siria. Putin a oferit mai multe argumente pentru intervenția din Siria. Dar motivul cel mai adesea invocat, în toamna 2015, a fost combaterea terorismului islamist. Statul islamic, declarat în Siria, amenință grav Rusia. Presa de la Moscova publica detalii despre prezența a mii de cetățeni ruși, musulmani radicalizați, în ISIS, care trebuiau confruntați în Siria, ca să nu se întoarcă acasă, să răspânditească jihadul. În câteva articole adunate în volumul Euro-falia, publicat acum trei ani, am încercat să prezint logica intervenției militare a Rusiei din Siria. Principalul obiectiv era menținerea la putere a lui Bașar al Assad, singurul aliat al Kremlinului din Orientul Apropiat. Liderul de la Damasc era apreciat de Moscova pentru dârzenia cu care a luptat pentru a se menține la putere împotriva unui țunami revoluționar, cunoscut drept Primăvara arabă, în spatele căruia rușii apreciau că s-ar afla americanii care împingeau regimurile autoritare din zonă spre democratizare. Apărându-l pe al-Assad, Putin apăra principiul suveranității în înțelesul de la 1900, adică dreptul guvernelor de a face orice dorește cu proprii cetățeni. Contributors.ro: Vladimir Putin nu lupta doar pentru principii, are cu siguranță și interese foarte concrete. Armand Goșu: Desigur. E vorba de supraviețuirea Siriei, principalul aliat al Rusiei în Orientul Apropiat, care oferă marinei militare rusești singura bază navală din Mediterana. Apoi, Siria e aliatul tradițional al Kremlinului de câteva decenii, principalul cumpărător de armament rusesc din regiune. Dar nu aceste argumente au prevalat. Rusia se poate oricând lipsi de Siria fără ca interesele sale fundamentale să fie în vreun fel afectate. Prin lansarea campaniei din Siriei, Putin urmărea să-și consolideze regimul, trecuse euforia anexării Crimeei, cota de popularitate a președintelui avea nevoie de noi stimulente. De peste patru ani, media rusească ține reflectoarele pe Siria. Uneori, am impresia că din presa rusească poți să afli mai multe detalii despre Siria, operațiunile militare, despre orașele de acolo și viața din ele, despre mișcarea trupelor, despre caracteristicile armamentului folosit, decât despre ce se întâmplă cu adevărat astăzi în Federația Rusă, despre protestele de acolo, despre scandalurile de corupție, despre militarizarea societății rusești, despre abuzurile poliției și FSB-ului, împotriva cetățenilor pașnici. Campania din Siria are efecte mai importante în planul propagandei, al imaginii lui Putin în lume. De vreme ce prioritatea lui Putin era competiția cu Barack Obama, el se profila în antiteză cu președintele american. Obama și-a abandonat aliatul din Egipt, Primăvara arabă răsturnându-l pe Mubarak de la putere, la Cairo. Putin a sărit în ajutorul lui Bașar al Assad, aliatul aflat în dificultate la Damasc. Obama refuză să trimită armata în Siria pentru a înfrânge ISIS, Putin trimite câteva zeci de avioane și mii de militari, cu mare pompă și maximă vizibilitate. Occidentul vorbea de trei ani de necesitatea unei intervenții militare, pe care Putin, în mod neașteptat, o realizează. Prin operațiunea din Siria, Rusia crează premisele ieșirii din izolarea internațională în care fusese aruncată după anexarea Crimeei, în martie 2014. Contributors.ro: Octavian Manea, sunteți un observator al politicii externe americane. A fost atât de „abruptă” sau „impetuoasă” decizia lui Donald Trump de a retrage militarii americani din Siria? În fond, intențiile lui Trump au fost anunțate de la sfârșitul anului trecut și din cauza acestor intenții și-au dat demisia doi importanți pioni ai politicii externe americane. Octavian Manea: Este abruptă în măsura în care decizia vine pe fondul unei convorbiri telefonice cu președintele Turciei, la fel ca anul trecut, și nu ca rezultat al unui proces decizional disciplinat unde sunt discutate așezat consecințe, scenarii și opțiuni diferite avansate de propriul său aparat de securitate națională. Este imposibil ca acestea să nu fi fost pregătite la nivelul NSC (National Security Council). De exemplu una dintre opțiunile în lucru era o eventuală “zona-sigură” la granița cu Turcia, sub umbrela ONU și securizată de forțe de peace-keeping. Cu alte cuvinte retragerea pare să vină la inițiativa lui Erdoğan ceea ce a și creat percepția că totul este în avantajul Turciei și nu a Statelor Unite. Merită să ne reamintim și circumstanțele care au condus anul trecut la demisia Secretarului Apărării, Jim Mattis și a lui Brett McGurk (trimisul special pentru coordonarea Coaliției Internaționale împotriva ISIS) – când este anunțată o retragere intempestivă tot pe fondul unei discuții telefonice cu Erdoğan, când președintele Donald Trump a îmbrățișat argumentele președintelui turc în detrimentul propriului său Secretar al Apărării. Ulterior însă a părut să fie mult mai receptiv la sfaturile lui John Bolton (consilierul pe probleme de securitate națională) sau Jack Keane (un influent general în retragere și un obișnuit al platourilor Fox News) care îl convinseseră de importanța unei prezențe reziduale americane în regiune. Contributors.ro: Ar trebui să vedem de ce a luat Trump acestă decizie și să analizăm fără prejudecăți raționalitatea ei. De pildă, oare nu s-ar fi confruntat mai devreme sau mai târziu SUA cu problema susținerii une..

copyright © 2024 mesagerul.ro