După o hibernare de 5 ani, marcată de mici episoade mai degrabă rebele decât războinice (provocările din Marea Azov, micile diversiuni din Siria), Kremlinul trece din nou la ofensivă pe toate fronturile. De la Ain Issa la Skopje, de la Zolote (Donbas) la Chișinău, geo-tancurile hibride ale Kremlinului recâștigă influența geopolitică pe care Rusia, izolată post-Crimeea, părea că o pierduse pe termen lung. Recuperarea teritoriilor pierdute geopolitic de Rusia se exprimă pantagruelic, iar geo-tancurile rusești prind viteză de gazelă pe toate meridianele. În vecinătatea sa, mereu strategică, Rusia revine la butoane prin darurile otrăvite ale prietenilor de la Berlin și Paris. Delegația permanentă a Federației Ruse revine cu drept de vot în Consiliul Europei, deși cauzele care o exilaseră din Consiliu rămân încă intacte. Kremlinul marchează puncte strategice negociind cu Germania și Franța diferite soluții de conviețuire gri în Ucraina (Donbas) și R. Moldova. Coabitarea presupus a-geopolitică de la Chișinău readuce Moscova de facto la butoane în viața politică de peste Prut. Kievul face concesii după concesii spre a obține un format Normandia în care capitalizează politic doar Rusia și Franța. Rebelii antiruși din enclave pro-europene precum Georgia sau Armenia redescoperă brusc mirajul Imperiului. Lumea rusă nu vrea să moară geopolitic (și nici politic) în tot estul tulburat al Europei, în timp ce Parisul inventează noi geografii ale continentului, prefigurând o Europă rusească, ”de la Lisabona la Vladivostok”. În Balcanii de Vest, Serbia recidivează mutând strategic spre Uniunea Economică Eurasiatică (proiect geopolitic al Kremlinului), încheind cu aceasta acorduri comerciale care închid de jure drumul Belgradului spre Bruxelles. Cu mâna lui Macron, care a refuzat recent deschiderea negocierilor dintre Uniunea Europeană și Macedonia de Nord și Albania, Rusia volatilizează proiectul structurat al aderării Balcanilor de Vest la Uniune. Rusia pare a nu fi plecat geopolitic din Balcanii de Vest (așa cum titra presa occidentală în urmă cu ceva vreme) și rămâne cu suficiente fitile aprinse lângă butoiul lor cu pulbere. Nici nu poate pleca geopolitic de acolo cât timp Balcanii rămân (cel puțin teoretic) subiectul următorului val de extindere a Uniunii. Construcția europeană se cutremură din temelii, iar printre demolatorii zeloși se deconspiră lesne figuri și piese de decor fabricate de trolii din Sankt-Petersburg, a căror prestidigitație face furori în saloanele Vestului. O întreagă armată anti-europeană mânată ideologic de nostalgii autoritariste și iliberale patrulează zilnic în instituțiile Europei, de la Parlamentul European la Comisie și înapoi, iar construirea unei Europe puternice întârzie nu doar prin sofismele prețioase ale unor lideri europeni (prea)orgolioși, ci și prin harnica muncă hibridă a unor laboratoare ce produc periodic efecte catastrofice – precum Brexitul – când solul este fertil. La Marea Neagră, politica Rusiei de destructurare a coeziunii europene și de reformatare a alianțelor regionale pare a ține Convenția de la Montreaux (Convenția privind regimul strâmtorilor Mării Negre din 1936) la adăpost de intemperii. Ankara și Moscova își împart generos beneficiile în acvatoriu, tulburate periodic de câte o proră prea singulară a vreunei nave rătăcite din flotele Alianței Nord-Atlantice. Regiunea extinsă a Mării Negre, spațiu prin care periodic conflicte pătrund spre inima Europei, nu își găsește loc în agendele pipernicite ale oamenilor de stat din Europa, iar când regiunea există totuși acolo motivele reinventării zonei trimit la proiecte cu beneficii unilaterale, conducte, contracte și multe ze..