S-a vorbit foarte intens, în ultimul timp, despre măsurile necesare pentru susținerea mediului de afaceri. O spun din capul locului că abordarea de genul “să suporte statul tot” mie personal nu mi se pare una realistă și nici sustenabilă. De aceea, cred că am fi ipocriți să spunem că nu s-au luat măsuri care să vină în sprijinul mediului de afaceri - decontarea șomajului tehnic de la buget, amânarea termenului scadent la plata obligațiilor fiscale născute după data de 21 martie 2020 pentru un termen de până la 30 de zile de la terminarea stării de urgență, acordarea bonificațiilor pentru plata la termenul scadent din data de 25 aprilie 2020 a anumitor categorii de obligații fiscale sau programul de garantare a creditelor și de subvenționare a dobânzilor sunt exemple palpabile în acest sens. Desigur, toate aceste măsuri se aplică în interiorul unor condiții, proceduri și termene prevăzute în actele normative care le reglementează. Caracterizate de mulți ca fiind timide și insuficiente, aceste măsuri mie unul îmi par, înainte de toate, ca piesele unui joc de puzzle, aruncate parcă ici, acolo, la întâmplare și mai mult la presiunea publică, decât ca parte integrantă a unei strategii economice coerente și logice. Mai mult chiar, în lipsa unei bugetări a acestor măsuri și a evaluării targeturilor de eficiență economică care se urmăresc a se obține de pe urma operaționalizării lor, aceste măsuri par, mai degrabă, de natură socială, ca sume plătite pentru a asigura o anumită stabilitate și liniște socială, decât ca unele care să conducă efectiv la repornirea economiei. Și tocmai aici cred că este adevărata problemă. Pentru că, am spus-o și cu alte ocazii, eu cred că adevărată criză economică va începe abia după ce actuală criză sanitară va fi luat sfârșit. După toate probabilitățile, starea de urgență se pare că nu va mai fi prelungită, iar activitățile economice (în marea lor majoritate, doar cu unele excepții) vor fi ușor, ușor repornite, începând cu data de 18 mai 2020. Atât angajatorii, cât și angajații se vor întoarce la muncă. În primele zile, fericiți că acum se pot deplasa fără a mai întocmi declarațiile pe propria răspundere. Că se revăd după mai multe săptămâni. Până aici, totul perfect justificat. După care, angajatorii vor constata că nu se mai aplică decontarea de la buget a șomajului tehnic, salariații sunt la muncă și trebuie să achite salariile. Pe nesimțite, vor trece și cele 30 de zile de la terminarea stării de urgență și vor deveni scadente la plată toate obligațiile fiscale născute după data de 21 martie 2020, în cazul în care acestea nu au fost neachitate în toată această perioadă, în baza prevederilor OUG nr. 29 / 2020. Și, atunci, se vor uita în conturi ca să vadă situația încasărilor de la clienții restanți. Vor căuta înțelegere la furnizori, pentru obținerea unui credit comercial și repornirea activității. Și, poate, totul va fi în regulă; sau, poate, atât clienții, cât și furnizorii le vor spune că și ei au fost afectați de criză și au dificultăți, la rândul lor, în asigurarea fluxului de cash flow. În ultimă instanță, se vor uita spre stat. Și vor găsi un stat care – la ultima rectificare bugetară - a previzionat o scădere a PIB-ului foarte optimistă, de numai 1,9% și și-a asumat o țintă de deficit bugetar de numai 6,7% din PIB (în opinia mea, valoare în jurul căreia ar fi fost și fără coronavirus, numai din creșterea pensiilor cu 40%). Pe scurt, un stat cu nevoi și în mare căutare de resurse financiare publice, pentru că execuția bugetară va merge înainte (în parametrii macroeconomici astfel stabiliți) și după terminarea crizei financiare. Soluția este, aparent, una simplă: reducerea cheltuielilor și / sau creșterea veniturilor la nivelul bugetului general consolidat. Probabil, de voie, de nevoie, vor fi operate ceva ajustări la nivelul cheltuielilor, dar doar la nivel valoric și nu de principiu, deoarece nu cred că anul acesta mai este timp pentru o reformă structurală a acestora, clasificația lor bugetară fiind deja realizată și aflându-ne în plin proces al execuției bugetare. Nu neg, chiar și în acest context, pot fi luate măsuri radicale, care însă este greu de crezut că pot fi asumate într-un an electoral. Am văzut că în spațiul public deja a început iar să se vehiculeze tema creșterii pensiilor cu 40% și cred că, în aceste condiții, orice alte comentarii sunt inutile. Ne rămâne deci varianta privind creșterea veniturilor. Să nu uităm însă că, în ultima lună, agențiile de rating recunoscute pe plan mondial au tot retrogradat ratingul de țară. Acest fapt va face ca asigurarea resurselor financiare publice din împrumuturi să fie tot mai greu accesibilă, pe termene cât mai scurte și la costuri tot mai mari. Ce mai avem la îndemână ? Soluția tipăririi de bani, care - e drept - este una imorală, dar la care se pare că se gândesc și alte state, cu rădăcini mult mai adânci decât noi în mecanismul economiei de piață. Contrar unei situații normale, uzuale, cred că acum emisiunea monetară fără acoperire poate fi chiar soluția pentru repornirea economiei, prin infuzia de lichiditate și prin încurajarea (chiar ușor artificială) a consumului. Evident, dacă acest proces se face în limite rezonabile și controlabile, astfel încât cantitatea de bani tipăriți să vină doar să suplinească cantitatea de bani din procesul de creditare și care, din diverse motive, va dispărea (cel puțin, temporar) de pe piață, la nivel de lichiditate. Dacă tipărirea de bani va fi abordată ca o soluție disperată, de ultimă instanță, pentru finanțarea unui deficit bugetar tot mai mare, atunci totul va fi, în final, un dezastru economic. Mai este și soluția accesării fondurilor europene nerambursabile. Cu ce ne vor da ei – mai mult cu forța, ca să nu ne prăbușim de tot – cu ce vom mai accesa noi pe bune, ceva, ceva bănuții se vor strânge și de aici. Nu știu însă dacă suficienți pentru demararea și susținerea investițiilor publice - care să producă acel efect de multiplicare în economie și, în final, să conducă la repornirea acesteia – sau doar pentru susținerea unor măsuri sociale. Deși bănuiesc… Dar, în opinia mea,..