Viața mea este împărțită în două perioade: înainte de 1989, și după 1989. Nu sunt singurul; mulți dintre cei din generația mea simt la fel. Încă mă consider parțial norocos (așa, retrospectiv) că am avut parte și de experiența (din fericire nu extrem de lungă, însă suficient de lungă pentru a o înțelege) de a trăi sub regimul comunist. Iar, mai apoi, de a fi trăit euforia Revoluției, a acelor zile de grație, a nou-născutei speranței într-un viitor mai bun, mai luminos, mai liber și mai prosper. Iar acum, iată, mă aflu și ne aflăm la treizeci de ani după Revoluție, și poate că este timpul ca noi ce cărora 1989 ne-a schimbat viața, să tragem linie, și să ne uităm înapoi, amintindu-ne de ceea ce s-a întâmplat în 1989, de ce au însemnat acele zile pentru noi, și re-evaluînd ce s-a întâmplat de atunci și până acum. Poate că ne va fi mai clar astfel, poate că ne vom reaminti astfel, de datoria pe care o avem față de 1989, și astfel de ceea ce am făcut în timpul parcurs de atunci, și astfel de ceea ce trebuie să facem astăzi și mâine. Întâmplările acelor zile. Oamenii au început să se strângă în jurul locuinței pastorului Tőkés László încă de vineri 15 decembrie (sau poate chiar mai devreme). Da, voi vorbi despre Timișoara, fiindcă Timișoara este orașul în care am trăit acele zile de decembrie. Cei mai mulți dintre noi nu știam mai nimic despre ce se întâmpla acolo, lângă locuința lui Tőkés, ori auziserăm doar zvonuri. În 16 decembrie, sâmbătă, viața se desfășura la fel ca înainte, pentru cei mai mulți dintre noi – alții, mai puțini, mai hotărâți, aflați la locul și momentul potrivit, erau deja pe străzi, scandau în grupuri mici, și încercau să cheme studenții, și pe noi ceilalți, să ne alăturăm. A doua zi, duminică 17 decembrie, am început să auzim mai multe, că ceva s-a întâmplat, că unii au protestat, că au făcut ceva – însă cel puțin mie nu mi-era foarte clar cine, unde, ce. În orice caz, și acel puțin despre care auzisem era deja extraordinar, în acea lume aflată sub controlul unui sumbru și închis regim totalitar. Seara însă, totul s-a schimbat. Atunci am auzit, pentru prima dată, focuri de armă, răsunând sub cerul nopții, și atunci am văzut – nu, am fost șocat să văd, am trăit euforia de a vedea – oameni (da, oameni obișnuiți ca mine, femei, bărbați, copii) strigând pe stradă ”Libertate!”, și cerându-ne să ne alăturăm. Am trăit acele momente ca un șoc existențial, pentru că, brusc, ceea ce fusese ascuns, rostit doar prin bancuri și în șoaptă, doar în familie și între prieteni de încredere, deodată a fost exprimat, de ei (și astfel de noi toți) în mod liber, în gura mare, pe stradă, spărgând liniștea nopții – și imobilitatea acelui timp istoric. S-a tras, însă, în acea noapte: mulți au murit; mulți au fost închiși; mulți au fost răniți și duși la spital, iar unii au fost executați acolo; iar mai târziu trupurile unora dintre cei uciși au fost luate și duse departe, pentru a fi distruse pe ascuns, și pentru a șterge orice urmă… A doua zi, luni, 18 decembrie, cu toții știam deja, cu toții aflaserăm, prin rude, prieteni, membri de familie, ori prin experiența personală, că în noaptea precedentă au murit oameni pe străzile Timișoarei, și că regimul trecuse la represalii sângeroase. În noaptea ce trecuse unii dintre noi pierduseră pe cineva drag, ori le pierduseră urma: femei cărora nu li s-a întors soțul, tineri care nu s-au mai întors acasă. În după-amiaza zilei de luni, însă, grupuri de oameni au început din nou să se adune – nu, protestul nu se încheiase! – în diferite zone ale orașului, precum și în centru. Un grup de tineri cu lumânări și cu steaguri, care cântau colinde și scandau pe treptele Catedralei ortodoxe, a fost măturat de rafale de armă trase de transportoare blindate – în centrul Timișoarei! – iar sângele lor s-a închegat pe treptele Catedralei (unde astăzi este comemorat de plăcile de marmură așezate pe perete, lângă intrare). Revoluția începuse, și a continuat – și la fel și represiunea. Marți, 19 decembrie, la fabricile din Timișoara muncitorii refuză să lucreze, fiindcă colegii lor – ori membri de familie, prieteni, cunoștințe, ori, pur și simplu, alți timișoreni – nu au mai venit acasă, nu s-au prezentat la lucru, au dispărut, ori au fost uciși. Ei cer ca morții să fie dați familiilor, și ca cei prinși să fie eliberați. Mii, zeci de mii de oameni sunt în fierbere, în uzine, în cartiere, sau acasă la ei, în blocuri și apartamente; încet-încet, organele de decizie și represiune își dau seama că pierd situația de sub control, că întreg orașul li se opune. Acest lucru va deveni și mai evident a doua zi, miercuri, 20 decembrie, cînd zeci de mii de oameni de la aceste fabrici, și din diferite zone, vor traversa orașul, în uriașe coloane, și vor ocupa centrul acestuia, cu două focare: Piața Operei (adică între clădirea Operei și Catedrala Mitropolitană), și Consiliul Județean (pe atunci sediul Comitetului Județean al PCR, unde se va isca un dialog ad-hoc între mulțimea neorganizată și o delegație guvernamentală trimisă de la București). Între timp, deși noi nu aflasem încă, și în localitățile din jurul Timișoarei oamenii începeau să se miște; însă restul țării era încă în întuneric. Cu toate acestea, vești despre ceea ce se petrecuse la Timișoara deja se răspândiseră prin țară, fie prin intermediul unor posturi radio sau TV (ale țărilor vecine, ori ale Europei Libere), fie prin telefoane primite de la cunoștințe din Timișoara, fie prin mesaje aduse personal de timișoreni. În Timișoara, însă, uimitor, noi deja controlam orașul, străzile erau ale noastre – un sentiment unic, nemaiîntâlnit! Trupele înarmate se retrăseseră, iar oamenii – noi! – stăpâneam orașul, ori cel puțin așa simțeam, percepând însă și adânca nesiguranță a situației (oare ce se va întâmpla?). Însă pe 20 decembrie Timișoara era deja un oraș liber. Într-un fel, noi trăiam deja într-un alt prezent, într-un alt fel de viitor, parcă, pe când restul țării era încă în întuneric, în acel trecut întunecat, fără speranță și fără cale de ieșire; trăiam astfel un sentiment ciudat, un moment parcă suprarealist, al cărui paradoxicalitate a fost evidențiată cel mai pregnant când l-am văzut la televizor pe Nicolae Ceaușescu, proaspăt întors din Iran, rostind cuvinte care nu mai aveau sens pentru noi, cei din Timișoara. El vorbea dintr-un trecut întunecat, dar încă amenințător. Prezentul nostru, acest viitor pe care îl trăiam, era încă fraged și, știam cu toții, foarte vulnerabil. De aceea oamenii au rămas în Piața Operei și peste noapte, veghind; iar a doua zi, joi, pe 21 decembrie, peste optzeci d..