Mesagerul.ro

DUPĂ 30 DE ANI (II): Vocația Politicii

 DUPĂ 30 DE ANI (II): Vocația Politicii

În eseul precedent (16-22 decembrie: zile de har) am privit înapoi la acele zile de sacrificiu și de libertate, de durere și de euforie, pentru a reînțelege și reapropria ce au însemnat ele față de perioada de întuneric și opresiune căreia i-au pus sfârșit, și cum le-am trăit noi atunci, pe străzi și prin case – și, implicit, ce ar trebui ele să însemne pentru cei treizeci de ani care le-au urmat. Ne-am reamintim astfel cum ne-au deschis acele zile de sacrificiu și de bucurie un nou orizont, o nouă viață – pentru a ne putea întreba retrospectiv, ce am făcut de atunci și, uitându-ne la noi înșine, în prezent, ce putem face acum, și de acum înainte. Despre politica românească. Întotdeauna m-a mirat ceea ce am aflat – în timpul regimului comunist, ori imediat după – despre politica românească din perioada interbelică, ori de dinainte de Primul Război Mondial; aspectele politice ale scrierilor lui Caragiale le găseam fie ininteligibile, fie surprinzător de negative și de cinice. Iar apoi a urmat, după Revoluția din 1989, perioada de tranziție… care poate că se încheie acum, sau care poate că s-a încheiat în era Băsescu, sau care poate că a început să se încheie atunci când Convenția Democratică și Emil Constantinescu au cîștigat alegerile, în 1996. Poate că acum România trece prin ceea ce s-ar putea numi o perioadă de normalitate politică – la care poate că unii s-ar putea întreba: ”Dacă asta este normalitatea, atunci cum arată anormalitatea?” În orice caz, politica de după 1989 s-a asemănat, în mod surprinzător și dezamăgitor, cu ceea ce aflasem despre perioada interbelică, și despre alte perioade când politica s-a desfășurat în mod ”liber” în România. Pentru că, iată, ce știm noi despre politicile interbelice și de dinainte de Primul Război Mondial? Partide formându-se, reformându-se, și dispărând, în mod continuu; o clasă politică cu mult prea mulți oportuniști, corupți și mediocri; o instabilitate și o fragilitate politică parcă permanentizate. Sună familiar? Oare aceasta ar fi de fapt natura politicii românești? Latini fiind, reprezentăm oare politic un fel de Italie a Estului Europei, cu guverne perpetuu instabile, coaliții fragile și temporare, partide și partiduțe care apar și dispar în mod neîncetat – dar, între timp, și cu o economie decentă, cu unele realizări remarcabile, însă punctuale ori de nișă (italienii au manufactura tradițională și de lux, noi poate ramura IT etc.), și cu o viață cotidiană care merge înainte, cu specificul ei latin, fermecător, haotic și epuizant? Este o posibilitate, poate chiar o posibilitate reală, că anumite caracteristici socio-culturale și influențe istorice generează un anumit soi de viață politică. (Să nu uităm însă nici faptul că Italia include atât Lombardia prosperă și harnică – cu Milano-ul său, cât și Sicilia pitorească și subdezvoltată.) În acest sens, un fel de criză politică perpetuă dar funcțională ar putea reprezenta (cel puțin parțial) specificul nostru politic autohton. Dar nu, scopul acestui eseu nu este să propună teorii poate superficiale, generalizări poate un pic facile. Scopul meu, cum am mai spus, este să privim în oglinda a ceea ce am trăit în 1989, pentru a vedea cum am mers, și unde, de atunci, și pentru a înțelege mai bine cum și unde suntem acum, și ce ar trebui să facem de acum încolo. Menirea și tehnica politicii. Pentru a putea discuta despre ceva, ar fi bine ca mai întâi să definim acel ceva, adică ce este, care îi este menirea, și care îi sunt elementele componente și caracteristicile specifice. Privind dintr-o altă perspectivă (fundamentală pentru scopurile noastre), să ne întrebăm ce ar trebui să însemne politica din perspectiva noastră a celor care am privit către balconul Operei din Timișoara – să zicem pe 21 decembrie – și ne-am strigat și exprimat dorințele în ceea ce privește politica. Cereri nesofisticate, dar cu atît mai autentice, întrucât veneau din experiența lipsei, din a fi trăit opusul, chiar adversarul jurat, al binelui, omenescului și normalului în politică. Când ne referim la politică, ne referim de fapt la două dimensiuni distincte, însă – ne vom da seama imediat – inevitabile. Două dimensiuni distincte, dar care adesea sunt confundate. Pe una dintre ele am putea-o numi, menirea politicii, iar pe cealaltă, tehnica politicii. Fiecare lucru este definit în primul rând de menirea sa, care dă rostul existenței lucrului respectiv, și care determină astfel acțiunile care servesc ori nu acel rost. (Nu spun nimic nou, aceste lucruri fiind discutate de la Socrate incoace.) Motivul pentru care politica este o dimensiune inevitabilă și necesară a existenței umane, este că orice societate, pur și simplu pentru a putea exista, are nevoie de o formă de organizare, și de capacitatea de a acționa în comun, pentru binele și în interesul său. Pentru aceasta, fiecare societate își crează instituții și procese prin care se pot lua și mai apoi aplica deciziile necesare pentru a atinge aceste scopuri. Cu alte cuvinte, menirea politicii este de servi comunitatea (societatea) pentru care a luat ființă. Acest lucru este valid de la nivelul unei asociații de proprietari dintr-un bloc de apartamente (cu al său președintele și a sa conducere), până la nivelul unei țări. În consecință, tot ceea ce nu servește scopului pentru care dimensiunea politică, cu ale sale instituții și procese, a luat ființă, este de fapt nociv și îndreptat împotriva comunității. Când președintele asociației de proprietari pune în propriul său buzunar banii strânși pentru repararea acoperișului blocului, știm imediat că acesta este un act imoral și pernicios – nu trebuie ca nimeni să ne explice în mod îndelungat de ce și cum. A doua dimensiune, tehnica politicii, se referă la instrumentele, regulile și modalitățile prin care anumite persoane și grupuri (politicieni și partide) ajung să ocupe funcțiile (pozițiile) necesare în instituțiile care produc și execută decizii pentru o anumită comunitate. Într-un sistem democratic, mai precis bazat pe principiul reprezentării democratice, selecția și numirea acestor indivizi se face pe bază de alegeri, fiindcă mandatul de a conduce o comunitate trebuie obținut de la însăși comunitatea respectivă. Cu alte cuvinte, comunitatea alege pe cei care o vor conduce, în ideea că ei sunt cei mai potriviți și pregătiți pentru a-i sluji interesele – și acest lucru este valabil de la asociația de proprietari, până la nivelul conducerii unei țări. Nu întâmplător, aceasta a fost una dintre cerințele principale ale Revoluției din 1989: ”Vrem alegeri libere!” Desigur, dincolo de mecanismul strict al depunerii și numărării voturilor, care este doar o dimensiune a politicii, atât ”înainte” cât și ”după” acest vot există un univers întreg de acțiuni, eforturi și proceduri, formale și informale, publice și nepublice, care constituie de fapt politica (viața politică). Acest univers are două dimensiuni cheie: obținerea puterii (a convinge un număr cât mai mare de alegători să voteze pentru un anumit individ ori partid – ceea ce necesită bani, organizare, muncă susținută, mii de oameni) și exersarea puterii (efortul continuu de a construi și de a menține coalițiile necesare, în parlament, în guvern, și chiar în administrație, pentru a putea trece legi și emite decizii, și pentru a le putea mai apoi implementa). Este normal deci ca cei care intră în politică să urmărească să obțină puterea – adică să ocupe, ei și aliații lor, numărul de poziții necesar pentru a putea face legi și pentru a le putea implementa – findcă de aceea au fost aleși, și de aceea s-au format în acele coaliții de oameni ghidați de scopuri comune pe care le numim ”partide”. Însă a obține și a menține puterea, în condițiile unei competiții continue, atât în exteriorul cât și în interiorul partidului, presupune un număr de veleități native, cunoștințe dobândite, și abilități dezvoltate pe parcurs; printre acestea se află capacitatea de a comunica și de a atrage suportul publicului, de a lucra cu alții și de a-i persuada (cu frumosul sau cu urâtul), de a înțelege cum funcționează instituțiile și, mai ales, cum poți să le faci să funcționeze în slujba scopurilor tale etc. Toate aceste abilități, veleități și cunoștințe, fără de care un om politic pur și simplu nu poate fi un om politic (de succes), pentru că nu poate să îndeplinească funcțiile de bază ale profesiei sale – le vom numi tehnica politicii (unii o numesc și tehnica puterii). Și poate că acum devine evident faptul că atât menirea cât și tehnica reprezintă dimensiuni inerente și inevitabile ale politicii. Fără a stăpâni tehnica politicii, nici menirea nu îi poate fi urmărită; iar fără a urmări menirea pentru care politica de fapt există, stăpânirea tehnicii își pierde rostul. Să luăm exemplul deja discutat al președintelui asociației de proprietari: deși acesta a câștigat alegerile (tehnica politicii), el nu îndeplinește nici cele mai elementare sarcini și obligații asociate cu funcția respectivă (”Unde sunt banii strânși pentru repararea acoperișului?”) În limbaj colocvial, membrii asociației vor spune că respectivul ”nu face nimic” – un mod plastic de a exprima ”aneantizarea” menirii poziției respective, faptul că scopul în sine pentru care funcția a fost înființată a fost, de fapt, abandonat. Unul dintre procesele care au avut loc în ultimii o sută și ceva de ani în politica modernă a fost creșterea imensă, atât în dimensiuni cât și în complexitate, a instituțiilor politice (executive, administrative și legislative). În consecință, politica s-a transformat dintr-o ocupație part-time, exersată pe lângă meseria principală a individului (cum era cazul mai ales în cadrul organelor legislative), &..

copyright © 2024 mesagerul.ro