Mesagerul.ro

DUPĂ 30 DE ANI (IV): Condiția Bisericii în România post-revoluționară

 DUPĂ 30 DE ANI (IV): Condiția Bisericii în România post-revoluționară

Cerul deschis al lui decembrie 1989. Încă din primele momente ale Revoluției din Timișoara, când grupuri de oameni începuseră să pornească din Piața Maria, de lângă locuința Pastorului Tőkés, către centrul orașului și către celelalte cartiere ale Timișoarei, fluturând tricolorul cu stema decupată și scandând ”Jos Ceaușescu!” – și simțind, probabil, atât teama cât și curajul și bucuria de a putea face asta, pentru prima dată, împreună – deci încă din primele momente, atunci când aceste grupuri ajungeau în fața Catedralei Ortodoxe (din centrul orașului), ele se opreau, îngenunchiau, și rosteau cu glas tare rugăciunea ”Tatăl nostru”. Același gest va fi repetat, câteva zile mai încolo, în Timișoara deja liberă (dar într-o Românie aflată încă sub întunericul regimului), de cei o sută de mii de oameni adunați în Piața Operei – care, răspunzând îndemnurilor venite din balconul Operei, se vor întoarce din când în când cu fața la Catedrală (aflată în capătul opus al pieței), vor îngenunchia, și vor rosti aceeași rugăciune, împreună: ”Tatăl nostru”; și din când în când aceeași mulțime va scanda, liber și împreună, ”Există Dumnezeu!” Ce afrond la adresa regimului, și ce sentiment de eliberare! – de a putea, pentru prima oară, striga împreună, sub cerul senin, ceva ce timp de zeci de ani nu am putut afirma niciodată în public, ci doar pe ascuns, acasă, ori în locașurile de rugăciune; de a putea exprima, liberi, ceea ce regimul interzisese, pe baza ideologiei de partid și de stat, materialist-comuniste! Ce gest de frondă și de eliberare, parte a aceleiași eliberări a potențialului uman, realizate în decembrie Revoluția – de a putea fi, pentru prima oară, atât individual cât și împreună, ceea ce putem fi, și ceea ce ne dorim să fim, ca oameni normali și vii. Libertatea dobândită prin sacrificiul acelor zile de decembrie din 1989 a inclus astfel, în mod esențial, și libertatea de credință – una dintre cele mai profunde dimensiuni ale libertății umane – și, de fapt, ale condiției umane. Ce s-a întîmplat de atunci? Poate că ar fi bine să începem această evaluare a parioadei trecute, cu situația curentă, când o parte semnificativă a populației pare să se fi întors cu fața nu către, ci de la Biserica Ortodoxă, și mai cu seamă de la dimensiunea instituțională a acesteia; și când se pare că un număr mare de concetățeni s-a întors cu fața și de la religie, cel puțin în forma ei organizată. Expresia ”s-au întors cu fața de la” sugerează că aceștia (or un număr mare dintre ei) au fost cu fața la credință, înainte – de exemplu în acel decembrie miraculos. Și, într-adevăr, în decembrie 1989 euforia libertății și a trării unui moment istoric atât de rar (când lucrurile vieții păreau a fi în sfârșit ”bune”, și istoria părea că a intrat în sfârșit pe făgașul cel bun) s-a exprimat prin acea exclamație comună sinceră, pasionată, și liberă = ”Există Dumnezeu!” Cum aminteam și în eseul anterior (Ce-am făcut în ultimii 30 de ani), decembrie 1989 ne-a deschis o poartă către o viață nouă, ne-a oferit prilejul de a trăi altfel, individual și social, și ne-a făcut astfel cadou o posibilitate; însă, și cu toate acestea, aceleași zile de decembrie nu au schimbat, și nu ar fi putut schimba, radical și instantaneu, condiția noastră general umană, și contextele noastre personale și sociale. Acea posibilitate dobîndită atunci – și acea trăire a ceea ce este mai înalt în noi, personal și comunitar – ne-au indicat și continuă să ne indice o cale de urmat. Dar ceea ce a urmat, din anii 90 și până acum – și de acum înainte – reprezintă cotidianul existenței noastre, cu toate strâmbele, îndoielile și dificultățile sale, atât pe plan individual, cât și social, instituțional, economic, politic etc. Care ”Biserică”? Ca de obicei, pentru a discuta despre ceva, trebuie mai întâi să clarificăm acel ceva, să definim subiectul discuției. Scris cu majusculă, cuvântul ”Biserică” se referă de obicei la realitatea instituțională, vizibilă, a unei comunități de credincioși, și la un anume actor social din cadrul societății mai largi. Această dimensiune instituțională este însă manifestarea vizibilă a unei dimensiuni mai importante, spirituale – și anume a ”corpului și misiunii” Bisericii, aceleași de la începuturi. Acest ”corp spiritual” al Bisericii este format din toți credincioșii care l-au urmat cu adevărat de-a lungul istoriei pe Dumnezeul-om Isus din Nazaret; iar misiunea constă din învățătura spirituală și din tezaurul sacramental păstrate și transmise de-a lungul secolelor. În orice moment din istorie, oricare creștin lucid este conștient atât de faptul că dimensiunea spirituală (invizibilă) nu poate exista fără cea instituțională (vizibilă), cât și de faptul că acestea nu sunt identice, că ele nu se suprapun perfect. (De aceea atât Augustin din Hippo, în secolul patru, cât și Dante Alighieri, în secolul paisprezece, situau între cei aflați în focurile gheenei și episcopi și membri ai clerului – deci membri a Bisericii instituționale vizibile, dar, se pare, nu și ai corpului spiritual al Bisericii.) Pe de altă parte, în dimensiunea cotidiană a Bisericii, aspectul ei instituțional este manifestarea unui ”corp spiritual” care este constituit din credincioșii care își trăiesc viața de credință la nivelul existenței cotidiene. Ca să ilustrez acest lucru, mă voi referi la interviul pe care am avut privilegiul să îl iau, în anii 90, lui IPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului. Acest interviu a avut ca temă ”vocea Bisericii”, și anume rolul pe care ar fi trebuit să îl joace (și pe care, în estimarea mea, poate că nu îl juca) Biserica instituțională în societatea românească. Cu toate acestea, întrebării mele referitoare la această voce ”instituțională”, IPS Corneanu i-a răspuns într-un mod un pic surprinzător, schimbându-i imediat direcția – și anume spunând că această voce a Bisericii constă de fapt din comportamentul zilnic (”la piață”, spunea dânsul) al membrilor acesteia, al credincioșilor obișnuiți. În acest fel IPS Nicolae Corneanu a transmutat discuția din dimensiunea instituțională, în cea personală, a trării autentice a credinței în viața de zi cu zi. Creștinul individual nu poate fi însă creștin ”de unul singur”, de capul său; atât spiritual, cât și teologic și istoric, creștinul nu poate decât să fie, direct sau indirect, parte a comunității – începând pur și simplu de la faptul că el are acces la tezaurul informațional al credinței numai și numai datorită transmiterii și păstrării acestuia, de-a lungul secolelor, de către comunitatea de credință (și de instituția) numită ”Biserică”. Mai mult, orice comunitate umană, pur și simplu pentru a exista ca și comunitate, trebuie să aibă caracterul de ”instituție”, formal ori informal (vezi discuția termenului ”instituție”, în eseul precedent). Deci, deși dimensiunea instituțională și cea spirituală nu se suprapun perfect, comunitatea credincioșilor va avea în mod necesar și o dimensiune instituțională (în bisericile tradiționale, Ortodoxă și Catolică, aceasta având și un rol sacramental). Regimurile totalitare au știut foarte bine acest lucru, și de aceea modul în care au ales să persecute credincioșii și credința în sine a fost prin încercarea de a controla, lovi, și eventual distruge această dimensiune vizibilă, instituțională. Vezi regimul comunist din România care, proaspăt înființat, a trecut la desființarea Bisericii Greco-Catolice (Bisericii Române Unite cu Roma), azvârlindu-i prelații (adică membrii instituționali, și păstorii comunităților de credincioși) în închisoare, și confiscându-i locașele (de cult și administrative, adică structura fizică a instituției). Ori vezi regimul comunist din China, care depune eforturi susținute, de zeci de ani, pentru a pune sub control Biserica Catolică din China, și anume structura instituțională a acesteia; astfel că astăzi există de fapt două asemenea structuri, paralele: una oficială, controlată de regim – așa numita Biserică ”Patriotică”; și una persecutată, în ilegalitate, subterană, dar liberă spiritual – Biserica Catolică din China, adevărată. Cum vedem, deci, cuvîntul Biserică este suficient de complex pentru a putea genera numeroase confuzii – atît în rândul publicului larg, cât și în rândul membrilor Bisericii, ba chiar a ierarhiei vizibile a acesteia. Care ”Biserică”, în România? La aceasta se adaugă și un alt nivel de complexitate, specific contextului românesc – și anume faptul că în România avem de a face cu o Biserică majoritară (în sensul numărului de credincioși afiliați, și al mărimii și impactului instituțiilor sale), care există alături de Biserici de dimensiuni mai mici, dar nu mai puțin vii, active, și cu impact relevant în societate – Catolică (de rit Roman și Greco-Catolic), Reformată, Luterană, Baptistă, Penticostală, Adventistă (desigur, unele, precum cea baptistă ori penticostală, fiind uniuni de biserici particulare, iar celelalte, tradiționale, având o structură mai unitară, verticalizată). Iată deci că a ne referi la condiția ori situația unei anume ”Biserici”, în România, devine o propunere complicată, întrucât vorbim de ”Biserici” distincte și diferite – atât ca instituții, cât și ca tradiție, ethos, teologie, și gândire socială. Situația aceasta specifică, în care există o Biserică majoritară, pe lângă altele cu prezență de asemeni istorică, dar de dimensiuni mai mici, poate genera o anumită sfială ori reticență în a discuta subiectul condiției Bisericii în societatea romănească – pentru că, de multe ori, aceasta necesită punerea unui accent specific pe rolul Bisericii Ortodoxe; ceea ce este greu de făcut, dacă nu aparții de comunitatea ortodoxă. Însă această sfială și reticență (normale) pot fi și extrem de contraproductive – în primul rînd pentru că impactul și rolul social al Bisericii Ortodoxe, și atitudinea populației față de această Biserică, se vor reverbera inevitabil și asupra celorlaltor Biserici creștine; iar în al doilea rând… În al doilea rând, pentru că atitudinea mea este formată de ceea ce am învățat din viața ecumenică a Timișoarei, căreia i-am fost un activ și entuziast participant în anii 90, și care mi-a și permis să adresez acea întrebare privind vocea Bisericii, eu, romano-catolic, Mitropolitului Nicolae Corneanu, ortodox. Această viață ecumenică timișoreană era trăită și exprimată atât la nivelul grassroots (individual, imediat, cotidian, și ca parte a culturii locului – în care ne împărtășeam cu bucurie din darurile celuilalt) cât și nivel instituțional (nu voi uita niciodată prietenia personală care i-a legat pe Episcopul Kräuter, catolic, pe Mitropolitul Corneanu, ortodox, și pe Rabinul-Șef Neumann, al cultului mozaic; ori faptul că printre primii români care s-au alăturat veghei enoriașilor maghiari ai Pastorului reformat Tőkés, a fost tineretul baptist al Pastorului Dugulescu) – iar lecția învățată a fost cea a înțelegerii și asumării misiunii și destinului comun, precum și o atitudine în care frățietatea se îmbină cu respectul față de diferența specifică a celuilalt. În al treilea rând, deși sunt catolic, sau poate chiar de aceea, Biserica Ortodoxă este (parțial) și biserica mea; atât teologic (fiind o ”biserică-soră”, vezi Conciliul Vatican II), cât și la nivelul trăirii personale (eu sunt și mă simt acasă în Catedrala Mitropolitană din Timișoara, care este și locașul meu de rugăciune). Trebuie deci să putem vorbi mai deschis și mai direct, dragi credincioși și lideri ai Bisericilor din România, pentru că aceste lucruri discutate ne implică pe toți. Cum Biserica Ortodoxă are o pondere mult mai mare în societatea romînească, nu putem să nu luăm în considerare fenomenele și procesele care au afectat-o social și politic după 1989, atât pentru că ele afectează și celelalte Biserici (cel puțin parțial), cât și fiindcă vorbim despre situația societății românești generale, din care fac parte toate comunitățile creștine. Trebuie deci să putem vorbi despre aceste lucruri – dar conduși fiind de aceleași sentimente de caritate, respect al diferenței, și inerentă solidaritate, pe care le-am însușit din viața ecumenică bănățeană. Ce s-a întâmplat în anii 90. Cum spuneam la început, decembrie 1989 ne-a deschis o poartă, ne-a oferit o posibilitate, și ne-a dat libertatea de a putea fi ceea ce suntem cu adevărat. În același timp, însă, acele zile de har nu au schimbat, și nici nu ar fi putut schimba, radical și subit, caracteristicile și contextele noastre personale, culturale, sociale, economice, istorice etc. Nimeni nu a fost ”pregătit” pentru schimbarea care ne-a fost dăruită, în 1989 – ci a trebuit să ne adaptăm pe parcurs, din 1989 și până acum. Să o luăm deci pe rând. În anii nouăzeci, o proporție covârșitoare a cetățenilor României, 80-90% din populație, se declarau a fi credincioși, ba chiar credincioși practicanți. Cei mai mulți dintre aceștia aparțineau, desigur, de Biserica majoritară, Ortodoxă. Încă de pe atunci, însă, eu aveam impresia, ba chiar convingerea, că aveam de-a face de fapt cu un trompe l‘œil, cu o iluzie optică – că doar trăiam alături de și împreună cu acești credincioși declarați, și ceea ce văzusem și observasem erau niște carențe enorme, un vacuum imens, de vaste dimensiuni sociale, privind educația și formarea religioasă a acestor credincioși formali (cu consecințele de rigoare pe plan etic, social, politic și economic). Astfel, ceea ce apărea pe hârtie ca și ”majoritate convârșitoare” era de fapt o realitate de natură mai ales culturală, ținând de tradițiile și cutumele sociale, și de obiceiurile populare – de gesturile comune pe care lumea le făcea fiindcă ”așa se cădea”. Desigur, aceasta nu excludea existența unei porțiuni care era într-adevăr bine educată și formată religios și spiritual, și care era activă social; însă aici vorbim de iluzia numerelor mari. Viața spirituală a unei Biserici, la un moment dat, este constituită din viața spirituală a fiecărui credincios în parte; cu alte cuvinte, credința, deși transmisă sacramental și teologic de Biserica trans-istorică, trăiește de fapt în – și este trăită de – fiecare credincios în parte; iar intensitatea acestei trăiri la nivelul vieții personale (și al micilor comunități de credință, cum este parohia de la colț) determină de fapt starea de ”sănătate spirituală” a Bisericii respective. Dacă privim din acest punct de vedere, deci, atunci ne dăm seama că încă din anii 90 a existat o prăpastie extraordinară între aparențele statistice (număr mare de credincioși, instituție imensă), și realitatea spirituală, a vieții de credință a credincioșilor (ceea ce Mitropolitul Corneanu amintea ca manifestarea și trăirea cotidiană a credinței). Asemenea aparențe statistice și socio-culturale sunt foarte periculoase, pentru că ele pot genera o stare de iluzoriu comfort, precum și o anumită comoditate și pasivitate spirituală. Iar aceste efecte spirituale pernicioase sunt amplificate dacă avem de a face și cu un aranjament socio-politic în care instituția Bisericii se află, explicit sau implicit, într-o relație mult prea comfortabilă și favorabilă cu factorii politici (ai puterii seculare). Ceea ce rezultă din toate acestea este un soi de miopie generalizată față de realitatea brută a stării spirituale a credincioșilor (și a membrilor clerului, de altfel) – deci față de dimensiunea spirituală a Bisericii. Acest tip de miopie este de altfel o problemă general umană, de care suferim cu toții – și anume tendința de a ocoli să privim problemele mai grave, și de a alege în schimb, pe cât posibil, căile mai ușoare. Să arunce deci cu piatra doar acela care nu are un astfel de păcat. Mai mult, fenomenele discutate mai sus pot fi identificate și în alte părți ale lumii, afectând și celelalte denominațiuni creștine (și nu numai). De exemplu, în cazul Bisericii Catolice, aceste fenomene pot lua forma ”clericalismului”, care este o manifestare a aceluiași fals comfort ce vine din privilegiile generate de o aparentă dominanță socio-culturală, și de o relație mult prea comfortabilă cu factorii puterii seculare. Iar căderea – adică activizarea prăpastiei de care vorbeam, dintre aparențele socio-culturale, și realitatea spirituală – este de obicei catastrofică. Exemplele tragice includ ceea ce s-a întâmplat în Boston ori în Irlanda – care, din societăți ”catolice” emblematice (socio-cultural și tradițional), au devenit, în doar 5-10 ani (!), zone calamitate spiritual, cu procentaje mici de credincioși practicanți. Sau să luăm exemplul bisericilor naționale protestante, din țările scandinave ori din Anglia, unde statul și Biserica s-au întrepătruns instituțional, în mod istoric. Aceste biserici naționale fuseseră avertizate încă din secolul nouăsprezece (de un Søren Kierkegaard sau de un John Henry Newman) că, din cauza falsului comfort generat de aparențele socio-culturale, ele nu dau atenția cuvenită stării spirituale reale a credincioșilor și a Bisericii în sine – și că sunt astfel în primejdia de a deveni în curând forme fără fond. În mod tragic, acest lucru s-a și întâmplat, în cea mai mare parte; episcopii Bisericii Anglicane or fi ei încă membri ai Camerei Lorzilor, iar Monarhul poate că este încă formal capul Bisericii Anglicane, dar atât de puțini englezi (anglicani) sunt credincioși practicanți, că nu demult s-a întîmplat ca, pentru prima dată de la interzicerea și distrugerea Bisericii Catolice (în secolul XVI, de către Henry al VIII-lea), numărul credincioșilor catolici care merg la biserică duminica să îl ajungă, ba chiar să îl întreacă, în Anglia, pe cel al anglicanilor care merg la biserică! Și fenomene similare au afectat și afectează și bisericile neoprotestante (evanghelice); atât fenomenul ”credinței nominale” (vezi ”evanghelia prosperității”), cât și aproprierea primejdioasă de putere, fiind probleme curente în Statele Unite (unde rolul și impactul cultural, social și politic al acestora este foarte semnificativ). De exemplu, la ora aceasta există o asociere mult prea necritică a multor biserici particulare evanghelice – într-un climat, este adevărat, extrem de polarizat ideologic – cu unul dintre partidele politice, ceea ce duce la o deformare a mesajului specific al bisericii, și o subordonare a acestui mesaj la liniile ideologice ale bătăliilor politice ale zilei. Iar efectele negative ale acestor procese, asupra vieții spirituale și a fidelității față de Biblie, sunt vizibile cu ochiul liber. Cu alte cuvinte, niciuna dintre biserici nu este scutită de asemenea tentații – pentru că niciuna nu se află în afara condiției umane, și nici în afara condiției perene în care se găsește Biserica creștină, de la începuturi. Revenind în România – din anii 90 și pînă acum se pare că am asistat la o similară prăbușire, adică manifestare a prăpastiei de care vorbeam, dintre aparențele statistice și socio-culturale, și realitatea spirituală a maselor de credincioși. Pentru că acea religiozitate socio-culturală, ce ține de cutume, nu este suficientă, ori este cel puțin vulnerabilă, mai ales atunci când alți factori negativi își fac și ei apariția – precum consumerismul, comfortul material, ori anumite ideologii (de nuanță acerb anti-religioasă) importate necritic; în asemenea condiții, religiozitatea superficială, socio-culturală se va eroda extrem de rapid. Și atunci aceste mase enorme care aparent reprezintă și susțin Biserica se vor transforma, în mod uluitor de rapid, în procentaje mult mai scăzute de credincioși practicanți, și în sectoare ale societății care – iată – reacționează extrem de negativ (cel puțin) față de realitatea instituțională a Bisericii. Iar această reacție negativă față de dimensiunea vizibil-instituțională a Bisericii pare să fie cu atât mai acerbă, cu cât relațiile acesteia cu puterea și cu resursele statului par să nu se fi schimbat, în co..

copyright © 2024 mesagerul.ro