Orice istorie politică a tranziției după 1989 începe cu Frontul Salvării Naționale (FSN) și se poate termina cu observația că partidele desprinse direct sau indirect din acesta au dominat și mai domină viața noastră politică. Și este adevărat că putem încă vorbi despre un pluralism “în cadrul Frontului” ca încununare a proiectului “democrației originale”, drag fondatorului Republicii noastre postcomuniste. Aparent Frontul i l-a lăsat pe Ion Iliescu moștenire PSD-ului de azi, a lăsat sediul central din Modrogan moștenire PNL-ului, ne-a lăsat tuturor moștenire o Constituție. Totuși în acest articol voi încerca să argumentez că organizația numită FSN a fost tot timpul o țintă falsă și că în acest sens e necesară o privire asupra începutului tranziției dintr-o nouă perspectivă istorică și politologică. La 6 februarie, s-au împlini 30 de ani de când FSN-ul a fost înscris la tribunal ca partid politic, însă el era atunci, și a rămas mult timp, o simplă ficțiune juridică și simbolică. Instituțional vorbind, FSN-ul se naște din stat, prin decizia CFSN din 23 ianuarie 1990, și nu se diferențiază de acesta mult după alegerile de la 20 mai. FSN-ul e o ficțiune politică care permite o legitimare electorală a continuității statului. Dar statul român nedecomunizat nu putea naște un partid politic autonom. FSN-ul era o instituție a statului, nu un partid. Indiferent de versiunea pe care o avem asupra momentului revoluționar din 1989, putem vedea FSN-ul drept acea realitate simbolică aproape redusă la semnul electoral, trandafirul, care la 20 mai reușește să deturneze legitimitatea revoluționară în contrariul ei: în legitimare a elitelor statului comunist. Manipularea de atunci constă în faptul că majoritatea celor care votează trandafirul nu sunt conștienți că prin gestul lor nu fac decât să reconfirme monopolul elitelor statului comunist asupra ritmului tranziției și asupra împărțirii patrimoniului acestui stat. Dar o (auto)manipulare poate continua până azi dacă analizăm FSN-ul ca un partid politic și nu ca o entitate statală.Guvernarea prin manipulare, o caracteristică a începutului tranziției postcomuniste Cea mai eficientă propagandă, departe de a fi făcută dintr-o serie de fake-news-uri, e confecționată din adevăruri îmbinate convenabil pentru a atinge scopul urmărit. Un scop care poate fi legitim, în general e cazul propagandei electorale în țările democratice. Dar independent de natura scopului, propaganda devine ilegitimă atunci când este manipulatorie, când utilizează manipularea. Definim aici manipularea drept o metodă prin care un individ sau un grup sunt convinși să facă gesturi ale căror efecte sunt contrare atât intenției lor, cât și intereselor și valorilor care-l definesc. Manipularea nu poate evita minciuna sistematică, nu poate evita dezinformarea/intoxicarea metodică pentru că presupune construirea, măcăr pentru un foarte scurt timp, a unui univers fals. Acesta permite pervertirea libertății celui care alege. Manipularea a fost o metodă privilegiată de exercitare a puterii în România postcomunistă pentru că din primele zile ale lui 1990 exista un context definit prin următoarele trei ingrediente esențiale:Libertatea ca rezultat al dispariției capacității statului de a reprima. Revoluția a permis o bruscă eliberare. Statul nu mai putea reface sistemul represiv din cauza asumării unei forme de legitimitate revoluționară. Nu îi rămânea decât să deturneze energia eliberată pentru ca aceasta să nu ducă la contestarea continuității structurilor statale de către o majoritate obținută prin alegeri cu adevărat libere.Capitalul de încredere. Iliescu, în special, și noua conducere, în general, beneficiau de aura participării la miracolul eliberării de un regim totalitar. Capitalul de încredere venea dintr-o combinație unică de legitimitate revoluționară rezultată din victoria asupra misterioșilor teroriști combinată cu legitimitatea venită din reușita stabiliz..