Mesagerul.ro

Erdogan, naționalismul ultimului sultan

 Erdogan, naționalismul ultimului sultan

“ În Orientul Mijlociu, dacă nu te afli pe lista de invitați la un dineu important, ar trebui să consulți meniul. S-ar putea ca numele tău să fie trecut acolo.”(1) Joi, 5 martie 2020, Recep Tayyip Erdogan s-a aflat la Moscova pentru a negocia cu Vladimir Putin o soluție pentru Idlib, acolo unde, cu două săptămâni înainte, adică joi, 27 februarie ac., în urma unui atac al aviației siriene, 33 de soldați turci și-au pierdut viața. Ulterior, Turcia a răspuns lansând o ofensivă începând cu 1 martie, în cursul căreia a atacat un aeroport militar în Nayrab, lângă Alep, și a doborât două avioane ale armatei siriene. Așa cum s-au prefigurat lucrurile încă din anul 2015, atunci când Vladimir Putin a decis ca armata sa să intervină în Siria în sprijinul regimului lui Bashar al-Assad, cele mai mari probleme pentru Erdogan sunt create de ambițiile președintelui rus în Orientul Mijlociu . Cu toate eforturile pe care președintele turc le-a depus pentru a-i intra în grații lui Vladimir Putin, luându-l “pe coarda sensibilă”, afișând în același timp o politică de frondă față de Bruxelles și Washington, inevitabil s-a ajuns (și nu o dată) la confruntări între forțele armate ale Turciei și cele ale Federației Ruse în Siria. În septembrie 2018, Vladimir Putin și Recep Tayyip Erdogan au convenit asupra creării unei zone-tampon, pentru separarea forțelor guvernamentale siriene și rebelii din provincia Idlib, care trebuia să devină operațională de la mijlocul lunii octombrie 2018: a fost nevoie de o discuție de patru ore cu ușile închise pentru a se decide crearea unui spațiu de 15 până la 20 km între pozițiile rebele și cele ale armatei siriene, controlat de armata turcă și de poliția militară rusă. În marja întâlnirii din 5 martie, de la Moscova, Timur Ahmetov, expert al think-tank-ului “Consiliul Rus pentru Relații Externe”, a declarat pentru DW(2) că părțile sunt interesate să ajungă la un acord, dar acordul nu este compromisul pe care și l-ar dori președintele turc, pentru că “...armata siriană nu ar urma să se retragă la linia de demarcație stabilită la Soci în 2018″, cel mult “Damascul ar putea retrage din zonă armamentul greu“. Abia la următoarele convorbiri diplomatice, considera Ahmedov, ” …se va discuta despre stabilirea granițelor zonei de securitate turcești, unde se instalează tabere de refugiați și unde Turcia ar putea avea și alte competențe, printre care dreptul aviației sale militare de a survola o parte anume din zona de securitate”. La declarațiile publice, Erdogan a anunțat încetarea imediată a focului și a mai plusat avertizând că Ankara “...își rezervă dreptul de a replica cu toate forțele sale și pretutindeni la un atac al regimului de la Damasc”, în timp ce Putin și-a exprimat speranța că acordul va servi drept o ”…bază bună pentru încheierea luptelor din zona Idlib”, punând capăt suferinței populației civile și unei crize umanitare în creștere. De fapt, documentul semnat la Moscova cuprinde următoarele acțiuni convenite în comun: (i) toate operațiunile militare încetează la miezul nopții; (ii) de-a lungul autostrăzii strategice M4 va fi stabilită o zonă tampon de șase kilometri pe ambele sensuri, monitorizată de Turcia (în nord) și de Rusia (în sud) și (iii) începând cu 15 martie, unitățile armate ruse și turce vor patrula de-a lungul autostrăzii pentru a separa forțele rebelilor de cele ale lui Assad. Ultimele zile ale lui februarie 2020 l-au adus pe Recep Tayyip Erdogan într-o stare de iritare similară cu cea din iulie 2016, confruntându-se cu limitele viziunii sale în materie de politică externă. Nu este un eveniment nou în istoria Turciei, ceva similar s-a întâmplat și în 1913, atunci când Ismail Enver, alături de Mehmed Talaat și Ahmed Gemal au preluat puterea în Imperiul Otoman; și atunci cele trei pașale au crezut că vor aduce imperiului gloria de altă dată impunând doctrina excepționalismului turc. Frustrat la culme de lovitura sub centură primită de la Moscova prin intermediul detestatului regim al lui Bashar al-Assad, Erdogan a mai luat încă o decizie ”înțeleaptă” de politică externă și a împins o parte din refugiații din taberele de pe teritoriul Turciei către frontiera cu Grecia, amenințând Uniunea Europeană cu un val de 3 milioane de refugiați care să o pună într-o criză și mai gravă decât cea din anii 2015 – 2017. Observatorii scenei politice mondiale au taxat imediat gestul lui Erdogan ca fiind un efort de a șantaja Uniunea Europeană, pentru a-i smulge sprijinul față de politicile sale în Siria. De fapt, Erdogan se comportă pur și simplu acum ca o sălbăticiune prinsă în cursă, în așteptarea vânătorilor. Nu știe cine o vânează, doar bănuiește. Și cu cât teama îi crește, la fel cum s-a întâmplat și în 2016, cu atât devine mai imprevizibil și mai radical. CINE ESTE DE FAPT RECEP TAYYIP ERDOGAN Erdogan a evoluat mult ca politician de-a lungul vieții, de la un simplu simpatizant și membru al Partidului Bunăstării, islamist, al lui Necmettin Erbakan, în anii ’80 ai secolului trecut, trecând prin poziția de primar al Istanbulului din partea aceluiași partid, între anii 1994 și 1998 (până când armata a interzis partidul, iar Erdogan a fost întemnițat patru luni) și, în fine, ca întemeietor al Partidului Dezvoltării și Justiției – AKP, alături de Abdullah Gül, prin care a ajuns la putere începând cu anul 2002. În perioada în care era membru al Partidului Bunăstării, Recep Tayyip Erdogan afișa un discurs de inspirație religioasă: “Moscheile vor fi cazărmile noastre, cupolele vor fi scuturile noastre, minaretele vor fi baionetele noastre, iar credința soldații noștri!” – idei care l-au și pus, de altfel, pe lista neagră a înalților ofițeri ai armatei, care l-au îndepărtat din funcție și condamnat la o scurtă pedeapsă privativă de libertate. Experiența sa neplăcută cu interferența armatei în treburile puterii politice, după modelul de check and balance lăsat de Atatürk, i-a creat lui Erdogan o frustrare pe care o răzbună cu vârf și îndesat de patru ani încoace, și care-i provoacă în continuare cele mai negre coșmaruri, așa cum sunt de părere și experții Rand Corporation(3). Fiu al unui ofițer din Garda de Coastă, Recep Tayyip a fost crescut într-o manieră care l-a învățat valoarea banilor și l-a îndemnat să se descurce în viață valorificându-și priceperea și spiritul antreprenorial. A urmat studiile secundare și liceale la liceul Imam Hatip, cu o programă de studii bazată într-o proporție semnificativă pe studiul Coranului și al limbii arabe, pe care l-a absolvit în 1973. Și-ar fi dorit, se pare, să urmeze cursurile reputatei Facultăți de Studii Politice a Universității din Ankara – renumita Mekteb-i Mülkiye -, dar studiile sale liceale religioase l-au făcut incompatibil cu admiterea în respectivul mediu universitar, așa că s-a reorientat, dar a acumulat și frustrări noi, care i-au definit personalitatea și aspirațiile. S-a înscris, în cele din urmă, la colegiul de stat Eyüp, pe care l-a absolvit, iar potrivit propriilor mărturii, ar mai fi absolvit și administrarea afacerilor la actuala Universitate Marmara (fostă Aksaray). Ce este cert, încă din studenție (1976) s-a alăturat Sindicatului Național al Studenților Turci, care avea și o orientare politică, adică un program naționalist și anticomunist. Mai apoi a devenit liderul organizației din Istanbul a tineretului Partidului Național al Salvării, islamist, până când, în 1980, o lovitură de stat a liderilor militari a desființat partidele politice. Experiența sa de tinerețe și a procesului care a dus la întemnițarea din 1999 l-a convins că trebuie să-și schimbe formal orientarea politică. La înființarea Partidului Dezvoltare și Justiție – AKP – orientarea a fost declarat conservatoare, centristă, cu respect pentru normele și valorile islamice. Noua orientare a făcut AKP nu doar un partid tolerabil pe scena politică, ci i-a și adus succesul în alegeri la numai un an după ce a fost înființat, cu 34% din sufragii la alegerile generale din anul 2002. Devine premier în anul 2003, iar în anul 2014, deși cu un an înainte guvernul său fusese zguduit de un imens scandal de corupție, cu trei miniștri implicați, devine primul președinte direct ales prin vot în Turcia. În sfârșit, Recep Tayyip Erdogan obținuse ce-și dorea: pârghiile puterii. Și nu a întârziat nicio clipă să modeleze statul turc după chipul și asemănarea sa. Ocazia perfectă pentru a desăvârși ce și-a propus i s-a ivit în vara anului 2016, când o lovitură de stat militară eșuată i-a permis, în sfârșit, să se răzbune pe capii armatei și să organizeze, în anul 2017, un referendum prin care să i se acorde întreaga putere în stat – să devină, altfel spus, un sultan, în buna tradiție imperială. Cu un mic amendament: Erdogan nu își dorește să reînvie doctrina otomanismului, dimpotrivă, proiectul său este unul al excepționalismului turc, un proiect de un naționalism pur și dur. Ca o concesie făcută celor aproximativ 20% dintre alegători ce sunt conduși în acțiunea lor cetățenească de perceptele islamului, și care i-au devenit în timp susținători necondiționați, Recep Tayyip Erdogan s-a declarat un susținător al tradițiilor, a admis câteva solicitări ale islamiștilor (de exemplu a înlăturat interdicția purtării vălului islamic la femei) și nu s-a mai ferit să critice Occidentul, pe care îl califică drept un pericol pentru valorile tradiționale și ostil față de interesele naționale ale Turciei. OTOMANISM vs. NAȚIONALISM, CALEA BĂTĂTORITĂ SPRE EȘEC Turcia modernă se află într-un echilibru fragil între (i) trecutul unei tradiții eroice de mare imperiu, (ii) perceptele sociale și tradițiile musulmane și (iii) progresismul unei bune părți a societății, chiar dacă nu majoritară, care în buna tradiție a lui Mustafa Kemal, cel supranumit Atatürk, își dorește un stat modern și vede în conectarea cu Occidentul o cale mai bună pentru o Turcie măreață în viitor. Un scurt excurs în istorie este necesar aici. Otomanismul reprezintă, grosso modo, o suită de idei reformiste proprii perioadei Tanzimât, în care o serie de lideri turci, unii cu educație europeană, au încercat să salveze imperiul printr-o serie de reforme. Pe scurt, aproximativ între anii 1840 și 1870, reformele Tanzimât susținute de sultani ca Mahmud al II-lea sau Abdul-Medjid I-ul, au avut drept scop salvgardarea integrității imperiului prin modernizare politică și economică și lupta împotriva tendințelor naționaliste, centrifuge. Integrarea nemusulmanilor sau a celorlalte naționalități ale imperiului, altele decât cea turcă, a fost unul din scopurile reformelor, reformatorii promovând și încurajând otomanismul în rândul grupurilor etnice din imperiu: otomanismul trebuia să fie opusul integrator al naționalismului dezbinator. Practic, musulmanii și nemusulmanii, turcii și alte neamuri, indiferent de confesiune, ar fi trebuit să se bucure de drepturi egale, cu prețul renunțării la identitățile particulare în favoarea identității otomane. A urmat o perioadă istorică complicată pentru Imperiul Otoman. Mai întâi, în 1876, s-a transformat într-o monarhie constituțională, pe baza unui program politic constituțional conceput de grupul cunoscut ca Junii Turci. În 1878 sultanul Abdul-Hamid al II-lea a suspendat activitatea parlamentului turc, pe fondul războiului cu Imperiul Țarist. Războiul ruso-turc devenise inevitabil, pentru că rușii își doreau Crimeea înapoi, susțineau naționalismul pan-slavist din Balcani, urmăreau integrarea Moldovei în întregime în Imperiul Rus și, nu în cele din urmă, cucerirea Istanbulului și deschiderea drumului către Ierusalim. La finele războiului Imperiul Rus și-a atins parțial scopurile, dar austriecii au ocupat Bosnia-Herțegovina, iar Britanicii au ocupat Ciprul. Întreg tabloul strategic din jurul Turciei s-a reașezat. Opozanții regimului otoman (în speță mișcarea Junilor Turci) au profitat de context, pentru a-și promova ideile progresiste, cerând reinstaurarea unui regim constituțional. Este de menționat aici că inițial facțiunile ce se opuneau regimului otoman nu erau formate do..

copyright © 2024 mesagerul.ro