The Financial Times: Chinurile stângii germane marchează sfârșitul unei ere politice ● The Washington Post: Și-ar onora aliații NATO promisiunea de a-i apăra pe membrii atacați? Depinde pe cine întrebi ● La Stampa: Noua lege fiscală italiană prevede închisoarea pentru evazioniştii fiscali şi bonusuri pentru persoanele cu dizabilități ● The Guardian: Un „zid negru” de pagini cenzurate - raportul britanic despre fracking a fost în sfârșit publicat The Financial Times: Chinurile stângii germane marchează sfârșitul unei ere politice Schimbarea conducerii SPD prevestește o realiniere mai amplă. Germania e așteptată de o nouă rundă de lupte interne în coaliția de guvernare după ce Partidul Social Democrat (SPD) și-a ales drept co-președinți doi neremarcabili critici de stânga ai marii coaliții cu Uniunea Creștin-Democrată (CDU). În mai toată Europa social-democrația este în debandadă - fie discreditată de politicile de austeritate, fie destituită de politica identitară ori radicalizată de o stângă renăscută, dar nu neapărat populară. În Germania problemele ei au fost agravate de uzura rezultată din participarea la guvernare. SPD și-a petrecut 10 din ultimii 14 ani în calitate de partener junior al CDU-ului condus de Angela Merkel. În ciuda unor succese remarcabile, cum ar fi mărirea pensiilor și un salariu național minim, susținerea SPD s-a prăbușit la vreo 15%. Dnei Merkel i s-a atribuit mai tot meritul pentru politicile de centru ale coaliției, în vreme ce aripa moderată a SPD nu s-a abătut de la refrenul conservator al echilibrului bugetar - în condițiile în care Germania are mare nevoie de mai multe investiții publice. Mai presus de orice, SPD-ului i-a lipsit un lider convingător încă de la plecarea lui Gerhard Schröder de la șefia partidului, acum 15 ani. SPD ar fi trebuit să se replieze în opoziție după alegerile federale din 2017. În schimb, conducerea lui s-a simțit obligată să-și unească iarăși forțele cu CDU atunci când liber-democrații au respins oferta dnei Merkel de a forma o coaliție împreună cu verzii. Statutul SPD de partid responsabil de guvernare este unul dintre ultimii factori de atracție care i-au mai rămas. Și ar putea fi pe punctul de a-l ceda și pe acesta. Norbert Walter-Borjans și Saskia Esken, cei doi șefi noi, presează pentru o renegociere a contractului ce stă la baza coaliției. Vor cere susținerea partidului la congresul din acest weekend. Revendicările lor ar putea constitui un pretext pentru ieșirea de la guvernare, din moment ce CDU a exclus orice concesii semnificative. Niciunuia dintre principalele două partide nu i-ar conveni alegerile anticipate. SPD ar urma să fie bătut măr. CDU s-ar descurca mai bine, dar și el are nevoie să se redefinească în urma compromisurilor erei Merkel. Dna Merkel însăși a promis că nu va mai candida, deci cariera ei s-ar încheia grabnic, iar succesiunea la vârful CDU e departe de a fi stabilită. Cele două partide s-ar putea complica în improvizații. Sau o mare coaliție nervoasă ar mai putea șontâcăi o vreme. Dna Merkel ar putea opta și pentru un guvern minoritar. Ambele scenarii i-ar putea permite Berlinului să treacă cu bine de președinția UE ce-i va reveni în a doua jumătate a anului. Niciunul dintre ele nu oferă perspectiva unui cabinet german mai decis, capabil să pregătească Germania și UE pentru noi provocări presante. Dacă retragerea SPD ar fi destabilizatoare pe termen scurt, ea ar oferi totuși posibilitatea unei reașezări politice și unei inovații în materie de politici care să reîmprospăteze democrația Germaniei și să-i reînvigoreze poziția de conducere în Europa. Verzii au depășit SPD, devenind cel mai mare partid de la centru-stânga, și par a fi destinați guvernării, fie împreună cu CDU, fie în calitate de partener dominant într-o coaliție cu centrul-stânga și extrema stângă. La putere, verzii ar avea mai multă imaginație în privința integrării europene și ar fi mai ambițioși în combaterea schimbării climei, domeniu în care Germania a ajuns codașă. Un mare târg verzi-CDU - mai multă ambiție pentru reducerea emisiilor în schimbul unei mai mari ambiții militare - ar fi bună pentru Europa. Presiunea pentru mai multe investiții publice venită de la un SPD mai înclinat spre stânga, de la verzi, sindicate și acum și de la patronate îi lasă pe adepții liniei dure din CDU din ce în ce mai izolați în obsesia lor pentru deficitul bugetar zero. Deocamdată încă mai dețin controlul, dar schimbarea e pe drum. (RADOR) The Washington Post: Și-ar onora aliații NATO promisiunea de a-i apăra pe membrii atacați? Depinde pe cine întrebi Autoapărarea colectivă e consfințită în însăși inima NATO: Articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord stipulează explicit că „un atac armat împotriva unuia sa a mai multora dintre ei în Europa ori America de Nord va fi considerat un atac împotriva tuturor” și că în replică poate fi folosită forța. E de asemenea un angajament relativ netestat - și unul tot mai încărcat cu tensiune. De la fondarea NATO în 1949 el a fost invocat numai o dată: pe 12 septembrie 2001, în urma atentatelor teroriste din SUA din ziua anterioară. La 70 de ani de la constituirea NATO nu mai este clar dacă toți aliații sunt în aceeași tabără în privința semnificației efective a apărării colective. Președintele Trump s-a remarcat drept un critic puternic al NATO, în vreme ce intervenția Turciei în nord-estul Siriei a provocat temeri cu privire la cât de departe ar putea merge apărarea colectivă. Într-un interviu recent pentru The Economist, președintele francez Emmanuel Macron se întreba dacă apărarea colectivă a NATO îi poate implica țara într-un război contra Siriei. „Ce va însemna mâine Articolul 5?”, s-a întrebat Macron cu voce tare. Însă nu e clar nici dacă publicul înțelege acest lucru. Anul acesta firma britanică de sondaje YouGov a chestionat oameni din patru mari puteri NATO - Regatul Unit, Franța, Germania și SUA - cu privire la ce țări ar fi dispuși să apere, inclusiv aliați NATO, dar și non-NATO precum Suedia și Ucraina. Rezultatele arată că a fi aliat NATO nu asigură automat și susținerea publicului. Numai minorități din populațiile Franței și Germaniei au afirmat că nu ar apăra România, aliat NATO din 2004 și membru UE, sau chiar și Turcia, aliat NATO din 1952 (britanicii au fost divizați în privința ajutării Turciei). Pe de altă parte, în toate țările incluse în sondaj, majorități au declarat că ar apăra Finlanda și Suedia, care nu fac parte din NATO. Majorități din Regat și SUA au afirmat de asemenea că ar sări în ajutorul Ucrainei, țară căreia i s-a blocat accederea în NATO în 2008 - o situație confuză: chiar SUA au impus decizia la acea vreme. Și în ciuda faptului că Germania și SUA sunt aliate de decenii, doar o minoritate a germanilor ar dori să apere SUA dacă ar fi atacate. Sondajul a fost realizat în aprilie, dar republicat luni, în ajunul reuniunii NATO de la Londra la care Trump și alți lideri globali vor aniversa fondarea alianței. Rezultatele lui au provocat dezbateri între experții europeni în securitate, mulți întrebându-se cum ar trebui interpretată informația, dacă întrebarea nu a fost cumva formulată pentru a încurca ori a deruta sau chiar dacă datele adunate sunt corecte (sondajele internaționale comparative sunt o chestiune scumpă și dificilă, cu multe ocazii de a greși sau a interpreta eronat). Alte sondaje au niveluri similare de neconcordanță între țări cu privire la aplicarea Articolului 5, deși concluziile sunt adesea complicate. În 2017, Pew Research Center a întrebat oameni din mai multe state NATO dacă ar răspunde ..