Povestea intersecției dintre fotografie și antropologie începe undeva mai departe în trecut, chiar dinaintea genezei celor două domenii, odată cu folosirea desenului pentru a ilustra populațiile native întâlnite în călătoriile colonizatorilor de secol XVI. La momentul apariției sale, fotografia a fost văzută drept o prelungire a desenului – acel pencil of Nature despre care vorbește Henry Fox Talbot la mijlocul secolului al XIX-lea, considerând lumina drept agentul principal în crearea unei imagini 1. Până la descoperirea tehnicilor fotografice, creionul și pensula au funcționat ca mijloace de înregistrare a realității, acesta fiind și cazul guvernatorului britanic John White 2 (1540?-1593?), care a ilustrat populațiile Algonquian din Lumea Nouă. Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, participanți ai expedițiilor Cook în Pacific au realizat desene și picturi remarcabile, printre aceștia regăsindu-se artistul Sydney Parkinson, care a ilustrat nativi ai triburilor Maori 3.
Reprezentări ale populației din tribul Secotan, Carolina de Nord. Ilustrații în acuarelă de John White, 1585 4
Ulterior, când etnografii au înlocuit creionul cu aparatul de fotografiat, s-a produs o transformare în ceea ce privește desenul etnografic – creionul a fost „dat mai departe” nativului, pentru a contura the native’s point of view, iar desenul nativ a fost folosit ca metodă de cercetare. Un exemplu în acest sens îl constituie cazul lui Tupaia, un polinezian care a luat parte la expedițiile Cook, fiind unul dintre primii care au creat acest tip de desen.
Nativ Maori și Joseph Banks schimbând o langustă pe o bucată de material. Ilustrație de Tupaia, 1769
Există o „istorie paralelă” a fotografiei și antropologiei, domenii care își au originea în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La începutul antropologiei, aparatele de înregistrare vizuală serveau drept unelte esențiale ale cercetării, contribuind la stabilirea antropologiei ca știință. Prin înregistrare, diversele realități socio-culturale desfășurate pe „meleaguri îndepărtate” erau colectate pe teren, putând fi aduse „acasă”, pentru a servi analizei etnologice. Fotografia era considerată ca „deținătoare de Adevăr”, de „evidență” a Celuilalt, în ciuda multiplelor puneri în scenă și a retușurilor practicate de către fotografii vremii (printre aceștia numărându-se și Edward Curtis, un reprezen..