edic acest articol scepticilor, victime ale bigotismului lipsit de orizont și ale intoleranței intelectuale. Ei sunt luminile călăuzitoare ale rasei umane. Pentru că întotdeauna cunoașterea începe cu scepticismul și se termină cu încrederea în sine însuși. Cu mai mulți ani în urmă, vizitând orașul Iași, am fost surprins de ineditul unui panou publicitar imens, postat pe marginea șoselei care duce din Podu Roș către Bucium și Vaslui. Era reclama unui magazin de mobilă: pe o superbă canapea de piele alb-aurie stătea tolănită (și aproape nudă) o superbă tânără de culoarea abanosului. Ce m-a șocat nu a fost faptul că era folosită imaginea unei persoane feminine neobișnuite în zona Iași-Vaslui, ci textul englezesc afișat la picioarele majestuoasei negrese: We are all different. Fortunately . (Noi toți suntem diferiți. Din fericire). Mi s-a părut o foarte inspirată definiție a diversității, deși imaginea folosită fusese intenționată să sporească vânzările de mobilă ale unui magazin oarecare. După întoarcerea de la Iași, sloganul acela publicitar a fost una din ideile subterane pe care le-am plantat în primul (și, deocamdată, singurul) articol de pe Contributors dedicat integral gândirii de grup – Despre gândirea de grup (Groupthink). O aplicație la încălzirea globală. Cum se poate explica, m-am întrebat, că, în condițiile unei diversități anatomice (atât de) fericite, există, din nefericire, o (atât de) puternică polarizarea a intelectelor, ajungându-se până la gândirea de grup? Care este rolul consensului în formarea și menținerea gândirii de grup? Și de ce, în locul unei gândiri de grup, nu avem grupuri de gânditori? Dintre posibilele răspunsuri la întrebările de mai sus, am ales să scriu azi despre rolul și importanța consensului (alimentat de numerele sale mari), ca instrument al presiunii sociale impuse de gândirea de grup. Reiau pentru început două paragrafe introductive din articolul meu menționat mai sus pentru a preciza raporturile intrinseci dintre Groupthink și consens: Termenul Groupthink desemnează grupul cu o abordare consensuală, care adeseori provoacă erori cu varii consecințe. Pentru că membrii care împărtășesc o gândire de grup, vizând atingerea consensului, iau decizii colective inadecvate, greșite, iraționale sau ineficiente, rezultatul final este o vizibilă deteriorare a eficienței mentale, testării realității și judecății morale(i) . Într-un Groupthink, membrii săi acționează de la început cu o încredere absolută în dreptatea lor. Ei vorbesc numai între ei, se conving unii pe ceilalți folosind argumente specioase, îi forțează pe alții să cadă de acord cu ei, refuză să considere dovezi clare care contrazic punctele lor de vedere și ignoră sfaturilor altora din afara grupului. Cu cât vorbesc mai mult unul cu altul, cu atât devin mai convinși de dreptatea lor(ii) . În consecință, capacitatea membrilor grupului de a lua decizii finale este serios deteriorată, iar efectele acestor decizii vor avea o mică rată de succes. Conform lui Irving Janis, gândirea de grup apare atunci când constrângeri subtile…împiedică un membru al grupului să-și exercite pe deplin puterea sa critică și să-și exprime deschis dubiile atunci când majoritatea membrilor grupului pare să fi ajuns la un consens(iii) . Din aceste motive, Groupthink-ul reprezintă un model de gândire în care oamenii se angajează atunci când sunt profund implicați într-o coeziune de grup, acolo unde străduințele membrilor pentru obținerea unanimității surclasează motivația lor de a evalua în mod realist căi alternative de acțiune(iv) . Analizând impulsul generator al unui Groupthink, același Janis (1972, p. 9) consideră că este vorba despre un impuls psihologic către obținerea consensului cu orice preț, suprimând dizidența și evaluarea alternativelor pentru luarea deciziilor. Este o observație incisivă despre poziția privilegiată a consensului în fiziologia Groupthink-ului. În plus, produce și o deschidere de perspective pe care am căutat să le explorez în acest articol. Gândirea de grup este responsabilă pentru exaltarea consensului și activarea conspirațiilor prin care se încearcă și, din păcate, se obține de multe ori, suprimarea diversității punctelor de vedere atât de necesare sănătății. Prin natura lor, grupurile de gândire se orientează și se deplasează în direcția consensului. Coeziunea și omogeneitatea lor este asigurată, printre altele, de polarizarea generată de așa-numitele argumente persuasive, cele care identifică direcția sau „polul” discuțiilor din Groupthink. Intrinsecă gândirii de grup, polizarea este un fenomen existent în foarte multe societăți umane, cu diverse grade de intensitate, exacerbate în ultimii ani de proliferarea rețelelor de socializare.(v) Sute de studii de psihologie socială au indicat modul de polarizare a gândirii de grup.(vi) Cu cât oamenii împărtășesc o propensiune pentru o anumită problemă și o discută intens în grupul lor de gândire, cu atât se re-orientează către poziții extreme. Comentariile comilitonilor din grup vor încerca să convingă pe cei mai reticenți să adopte noile poziții. După discuții, membrii grupului devin mai încrezători în ei înșiși și mai înclinați spre poziții extreme. De exemplu, grupurile care au riscat vor accepta riscuri și mai mari. Grupurile înclinate spre precauție vor deveni și mai precaute. Grupurile care sunt alarmate de schimbările climatice vor deveni extrem de alarmate (Extinction Rebellion, Green New Deal, Greta Thunberg Fanclub). Principiul „50 milioane de francezi nu pot greși” Probabil că nu există o presiune mai mare în societatea contemporană decât presiunea socială. Explozia blogosferei, vlogosferei, a rețelelor de comunicare și socializare atotprezente și atotputernice, a numărului de „influencers” etc. a creat condițiile de dictatură a presiunii sociale. Credința că „ 50 milioane de francezi nu pot greși ” (vii) este adânc înrădăcinată în psyche și acționează ca un principiu de conduită socială pentru că numerele mari (de ex., 97%) produc o fascinație magică refuzată numerelor mici (de ex., 3%). Dacă suficient de mulți oameni fac sau spun ceva anume, înseamnă că există ceva semnificativ în acțiunile lor. Majoritatea nu poate greși! Consensul are întotdeauna dreptate! Mult invocata supremație a regulii majorității democratice creează o situație paradoxală: adevărul este definit de opiniile sociale – 50 milioane francezi nu pot greși – conform cărora cunoașterea devine un proces democratic, iar adevărul este stabilit prin vot. Eu (încă mai) cred că adevărul se naște dintr-o idee care corespunde faptelor și datelor, nu opiniei publice. Mai mult chiar: această noțiune a dreptății majorității desconsideră (și disprețuiește uneori) nemulțumirile acelor segmente ale societății care sunt în dezacord cu majoritatea, fie că e vorba de minorități politice, electorale, sociale, climatice etc. Principiul celor 50 milioane de francezi [ care] nu pot greși induce o dorință de conformitate din teama de a fi diferit (opusul reclamei de la Iași) și a deveni obiectul ridiculizării publice. Mulți oameni respectă și un principiu al conformității , bazat pe proverbul japonez: Cuiul care iese în afară va fi împins la loc cu ciocanul . (viii) De aceea, adeseori nu vedem nici un cui doritor să înfrunte loviturile ciocanului. Astfel, principiul celor 50 milioane de francezi [ care] nu pot greși se poate perfect corela și cu principiul conformității la români: Capul plecat, sabia nu-l taie , sau cu varianta sa modernă Ciocu’ mic că noi suntem majoritari . Există, uneori, și wisdom of crowds (înțelepciunea mulțimilor) (ix) . Dar, așa cum am demonstrat de-a lungul câtorva articole în care am criticat diverse consensuri, a încerca să sfidezi verdictele majorității este periculos. Încă din 1754, Voltaire avertiza că Il est dangereux d’avoir raison dans des choses où des hommes accrédités ont tort ( Este periculos să ai dreptate acolo unde experții greșesc ). În ciuda principiului 50 milioane de francezi nu pot greși , majoritatea greșește de multe ori. Și care este reacția ta când observi că fiecare din grupul tău de gândire exprimă o judecată sau o părere despre care știi că nu este adevărată? Un posibil răspuns ar fi: Nu-mi pasă ce-au făcut sau ce-au zis ceilalți, judec..