Banca centrală este actualmente în multe țări instituție independentă. Numeroase lucrări teoretice și empirice apărute în perioada anterioară crizei financiare globale au arătat că independența băncii centrale este necesară pentru controlul inflației și că acest statut nu impietează asupra creșterii economice și ocupării mâinii de lucru. După criză, concepția s-a nuanțat, în sensul că se admite acum că banca centrală trebuie să urmărească inclusiv asigurarea stabilității financiare. Ca urmare, multe state au multiplicat și diversificate instrumentele puse la dispoziția băncii centrale: de la dreptul tradițional de a stabili rata dobânzii de politică monetară la dreptul recent dobândit de a obliga instituțiile financiare să constituie rezerve de capital anticiclice și să respecte anumite limite ale gradului lor de îndatorare. Noile responsabilități și puteri conferite băncii centrale au atras-o însă inevitabil în domenii politice controversate și au obligat-o să conlucreze cu guvernul. Ca urmare, a devenit imperios necesar ca banca centrală să-și coordoneze politicile (monetară și de asigurare a stabilității financiare) cu politicile guvernamentale (bugetară și de gestionare a datoriei publice). Este important, de asemenea, ca banca centrală să-și exprime public poziția cu privire la politicile guvernamentale. 1. Independența băncilor centrale în epoca postcriză Înainte de criza financiară globală, concepția dominantă în teoria și practica economică era că banca centrală trebuie să fie independentă față de guvern și să se concentreze asupra stabilității prețurilor.1 Această concepție s-a bazat pe numeroase lucrări teoretice și empirice apărute în anii 1980 și 1990, care au demonstrat pe larg că independența băncii centrale este importantă pentru reducerea inflației și că acest statut nu are efecte negative asupra creșterii economice și ocupării mâinii de lucru. Ca urmare, multe bănci centrale din economiile avansate și în curs de dezvoltare/emergente – printre care și România – au adoptat acest model de bancă centrală independentă și strategia de politică monetară numită „țintirea inflației” (inflation target).2 Criza financiară globală a schimbat această concepție, în sensul că țările din întreaga lume au început să încredințeze băncilor centrale o serie de noi obiective și sarcini, pe lângă rolul lor tradițional de for de concepere și aplicare a politicii monetare și, respectiv de creditor de ultimă instanță. În prezent, multe bănci centrale sunt însărcinate cu supravegherea macroprudențială a instituțiilor financiare și asigurarea stabilității financiare. Pentru a îndeplini aceste noi atribuții, ele au dobândit o serie de puteri suplimentare: monitorizarea riscului sistemic; reglementarea macro și microprudențială; gestionarea crizelor; conducerea politicii financiare; etc. De asemenea, în unele țări, au fost create mecanisme speciale de coordonare a politicii monetare cu politica bugetară și cu activitatea de administrare a datoriei publice. Pe măsură ce băncile centrale, al căror personal nu este ales în mod democratic, ci este format din tehnocrați (birocrați), au devenit tot mai puternice, consensul mediului academic şi al publicului larg cu privire la independența lor a început să dispară. Lucrările teoretice și empirice apărute în ultimii ani arată că interpretarea în termeni absoluți a independenței băncii centrale poate submina atât atingerea noilor sale obiective, cât și susținerea politică tradițională pentru autonomia băncii centrale în domeniul politicii monetare. În plus, aceste lucrări constată că nemulțumirea populară față de băncile centrale este în creștere în SUA, Marea Britanie și zona euro. Se impune, deci, o abordare mai nuanțată a problemei independenței băncii centrale. Pentru a ușura urmărirea expunerii, nu vom cita aici nici măcar principalele lucrări în care se prezintă noua concepție. Vom spune doar că o concluzie importantă care se desprinde din aceste studii este că unele elemente ale consensului de dinainte de criză trebuie păstrate. Astfel, în literatura recentă se arată că independența operațională a băncii centrale – posibilitatea de a alege instrumentul pentru atingerea obiectivului privind inflația – este asociată cu îmbunătățirea semnificativă a stabilității prețurilor. Însă, în economiile avansate, cel puțin, independența politică – absența oricărei posibilități ca politicienii să influențeze obiectivele sau personalul băncii centrale – nu este corelată cu rezultatele obținute în ceea ce privește controlul inflației. Pentru a-și menține legitimitatea democratică, băncile centrale din economiile avansate pot renunța, deci, într-o anumită măsură, la independența politică, iar aceasta fără să-și piardă independența operațională, care este cu adevărat importantă, atât prin prisma funcției lor tradiționale de for de concepere și aplicare a politicii monetare, cât și a amintitei funcții recente de asigurare a stabilității financiare. Precizăm că nu este totuși o poziție generală, deoarece unii autori susțin în continuare că băncile centrale trebuie să fie complet independente: operațional și politic. Problema este mult mai complicată în economiile în curs de dezvoltare/emergente. Pe de o parte, afirmația că independența operațională a băncii centrale este importantă rămâne valabilă și în acest caz, deoarece realitățile pe care se bazează această concepție se întâlnesc și în economiile respective: existența la banca centrală a unei expertize relevante; capacitatea fără egal a băncii centrale de a lupta împotriva inflației; compatibilitatea dintre noile funcții ale băncii centrale și funcția sa tradițională de politică monetară; etc. Pe de altă parte, spre deosebire de economiile avansate, independența politică a băncii centrale este foarte importantă în economiile în curs de dezvoltare/emergente pentru controlul inflației, care este principalul flagel cu care se confruntă țările respective. După cum am menționat, independența politică presupune că nici un corp constituit – guvern, parlament sau membru al acestor organisme – nu are puterea să intervină în deciziile luate de banca centrală în exercitarea atribuţiilor sale legale şi, încă şi mai puţin, să anuleze măsurile pe care aceasta le-a adoptat. Or, după cum vom arăta în paragrafele următoare, o serie de practici apărute în epoca postcriză în țările avansate necesită o coordonare strânsă între banca centrală și guvern, ceea ce, în cazul țărilor în curs de dezvoltare/emergente, ale căror instituții sunt, de regulă slabe, poate duce la pierderea independenței politice a băncii centrale. Ca urmare, transpunerea mutatis mutandis în economiile în curs de dezvoltare/emergente a soluțiilor adoptate în perioada postcriză în economiile avansate („relaxare cantitativă” – Quantitative easing ; „aruncare de monedă din elicopter” – Helicopter money; „teoria monetară modernă” – Modern Monetary Theory etc.) este foarte problematică. Posibilitatea acestei translatări depinde de măsura în care, în unele economii în curs de dezvoltare/emergente, cel puțin, se justifică renunțarea la independența politică a băncii centrale în favoarea coordonării cu guvernul în domeniul stabilizării macroeconomice și stabilității financiare. Or, în țările respective, această îndreptățire este, de regulă, foarte greu de apreciat, din cauză că instituțiile, inclusiv banca centrală, sunt slabe și incapabile să-și exercite funcțiile de care depinde funcționarea normală a economiei. Se poate afirma totuși că, spre deosebire de economiile avansate, atât independența operațională, cât și independența politică sunt aici importante pentru controlul inflației. De exemplu, se constată că frecvența înlocuirii guvernatorului – care este folosită adesea ca un proxy pentru independența politică a băncii centrale – este direct și semnificativ legată de inflația ridicată din unele din țările respective. Rezultă că, în economiile în curs de dezvoltare/emergente, importanța independenței depline – operaționale și politice – rezidă în faptul că acest statut și doar acesta permite, dacă permite, contracarare a presiunilor politice susceptibile să determine banca centrală să ducă o politică monetară inflaţionistă. Un alt caz particular este cel al Băncii Centrale Europene (BCE). Aceasta este banca centrală a celor 19 economii avansate din zona euro, însă are unele atribuții inclusiv în ceea ce privește țările UE care nu au adoptat încă moneda unică (atribuții exercitate în cadrul „Sistemului European al Băncilor Centrale”). BCE prezintă însă anumite caracteristici ale băncilor centrale din economiile în curs de dezvoltare/emergente. Astfel, BCE este independentă politic față de organismele comunitare și de guvernele statelor membre.3 După cum am mai menționat, independența operațională fără independență politică funcționează doar în țările în care există instituții puternice și mature, care pot să-i împiedice pe politicieni să constrângă banca centrală să provoace inflație pentru a favoriza menținerea lor la putere sau realegerea lor. Țările din zona euro îndeplinesc cu siguranță această condiție: ele aparțin civilizației occidentale, caracterizate prin stat de drept, democrație, libertăți intelectuale, raționalitate critică și o economie bazată pe proprietatea privată. Ca urmare, politicienii (guvernele naţionale, Comisia Europeană şi Parlamentul European) nu pot deturna BCE de la principalul obiectiv al politicii sale monetare: menţinerea stabilităţii preţurilor. Cu toate acestea, în zona euro nu există decât o politică europeană incipientă, controlul organismelor comunitare asupra instituțiilor politice este slab și nu există un organism politic, puternic și reprezentativ, față de care BCE să răspundă realmente (deși acest rol revine teoretic Eurogrupului sau Ecofin – Consiliul miniștrilor de finanțe). Rezultă că gradul înalt de independență operațională și politică al băncii centrale (BCE) se explică în acest caz, nu prin caracteristicile economiei în care aceasta funcționează (economie avansată), ci prin cadrul instituțional sui-generis al acestei uniuni politice și bugetare incomplete (UE). Deși este independentă față de guvernele naționale și de autoritățile comunitare, BCE nu funcționează totuși într-un vid politic. De fapt, tocmai pentru că UE este incompletă din punct de vedere bugetar și politic, BCE este nevoită să interacționeze cu guvernele naționale și cu alți actori politici. În acest context, angajamentul fostului președinte al BCE – M. Draghi – că va face „tot ce trebuie” pentru a implementa programul de cumpărare directă – în anumite condiții – a titlurilor de credit public emise de statele membre („Outright Monetary Transactions”-OMT) poate fi interpretat ca un gest de independență politică făcut ca reacție la eșecul altor autorități de a provoca repreciera monedei unice în timpul crizei financiare.4 Refuzul BCE de a prelungi în 2015 facilitatea menită să furnizeze lichiditate de urgență (emergency liquidity assistance, ELA) Greciei poate fi privită însă ca un exemplu de politizare și de dependență a BCE față de guvernele țărilor memb..