​În România, și nu numai, s-a vorbit mult mai mult despre iranienii care s-au călcat în picioare la funeraliile generalului Soleimani, decât despre tinerii care, de câteva zile, sunt în stradă împotriva regimului. Studenți, intelectuali, membri ai clasei de mijloc din Iran au condamnat vehement încercarea guvernului de a mușamaliza doborârea avionului de pasageri ucrainean. Cine sunt totuși protestatarii? Ce știm despre acești tineri pe care i-am văzut zilele trecute refuzând să calce peste steagurile SUA și Israelului, într-un gest parcă de sfidare a politicii oficiale a Iranului? Am încercat să aflu mai multe despre această parte semnificativă a societății iraniene de la antropologul român Alexandru Bălășescu, care a făcut cercetare timp de un an în Teheran pentru teza sa de doctorat. Alexandru Bălășescu este autorul cărții „Paris elegant, Teheran incitant”, în care vorbește și despre moda din Iran. Am vorbit cu antropologul român despre tinerii iranieni, homosexualitate, ce înseamnă viața privată în Iran, drepturile femeilor și multe altele. Pentru început, vă rog să-mi spuneți ce ați făcut în Iran și cât ați stat acolo? Între 2003 și 2005 am petrecut un an (pe sărite) în Iran. A fost parte din cercetarea mea de teren antropologic pentru teza de doctorat pe care am făcut-o la Universitatea California, Irvine. Cealaltă parte s-a întâmplat la Paris. Ați scris o carte, „Paris elegant, Teheran incitant”, în care vorbiți din perspectiva antropologului despre moda din Iran. În România, probabil că foarte mulți oameni își imaginează că toate femeile iraniene sunt supuse și acoperite din cap până în picioare. Cum le-ați perceput dumneavoastră? E adevărat, percepțiile despre grupuri întregi de populație tind să fie unitare. Însă cercetările îndelungate, nu numai ale mele, arată cu totul altceva, adică o imagine complexă și normală. Ca peste tot în lume în Iran există diverse tipuri de persoane și personalităti, femei și bărbați. Faptul ca Iran are codificat în lege, ca republică islamică, o anumită normativitate în ce privește îmbrăcămintea în public nu diminuează cu nimic varietatea acesteia care trebuie doar să corespundă dezideratului acoperirii corpului și a capului. Cel mai usor de a înțelege pentru noi este o metaforă: în momentul în care, să zicem, un liceu impune o anumită uniformă, aceasta va fi modificată în toate felurile pentru a exprima personalitățile purtătorului. Și atenție: în Iran nu există o uniformă. Există doar norma acoperirii capului pentru femei, și a întregului corp pentru femei și bărbați în spațiul public. Nu se poartă pantaloni scurți sau trei sferturi pentru bărbați. Pentru o privire mai amănunțită asupra acestor aspecte vă recomand cartea pe care am scris-o în urma cercetării, apărută în românește la editura Curtea Veche. Familie din Iran. Fotografie de Ana Maria Caia S-a schimbat ceva fundamental, în ultimii 20 de ani să zicem, în viața femeilor și tinerilor din Iran? Exact acum 20 de ani Iran a ales primul președinte reformist, Khatami. Iran, ca orice republică, are un președinte, dar are și un ghid suprem, în momentul de față Ayatollah Khamenei. Responsabilitatea acestuia este aceea de a se asigura că în legiferarea și în executivul Iranului preceptele Islamului shi’ia se aplică în conformitate cu interpretarea continuă și actualizată a acestora pentru a corespunde schimbărilor sociale și culturale. Islamul din Iran este prin definiție unul politic și progresist de fapt. De atunci și până acum, Iranul a avut o serie de reforme și perioade în care regimul a oscilat, ca în orice țară, între o viziune conservatoare și una liberală, în limitele trasate de regim, asupra societății și modului de guvernare a acesteia. În momentul în care eu am făcut cercetarea în Iran, amintiți-vă că Shirin Ebadi, o avocată pentru drepturile omului din Iran, a primit premiul Nobel pentru Pace. Societatea civilă în Iran a devenit foarte activă în ultimii 20 de ani, lucru reflectat de altfel și în producțiile culturale ale țării, mai ales în film. În momentele în care regimul a devenit mai strict, Teheranul a impus anumite restricții care au dus la mișcări sociale. Este o dinamică internă pulsatorie aș putea spune, dar ea nu diferă cu mult față de alte țări. Elementele ei diferă însă, pentru că progresismul sau conservatorismul au repere ultime, cum spuneam, în Islamul shi’ia, nu în secularism de tip vestic. „Spre deosebire de Statele Unite, Iran oferă subvenții pentru operații de schimbare de sex” În urmă cu câțiva ani am citit cartea jurnalistei englezo-iraniene, Ramita Navai, „Orașul minciunilor” care arată și o altă față a societății iraniene decât cea oficială: tineri care se distrează, beau, consumă droguri, se uită la pornografie, au relații homosexuale, se prostituează etc. Ați cunoscut această lume? Cât de ascunsă/riscantă este ea în realitate? Îmi pare rău, însă nu am citit aceasta carte. După cum descrieți dumneavoastră cartea, cât și după titlu, mi se pare mai degrabă o carte scrisă pentru a confirma anumite așteptări ale publicului occidental. Oamenii sunt mult mai fericiti dacă bias-urile le sunt confirmate, iar bias-ul pe care îl ghicesc aici este de tipul: „aha! știam noi, regimul minte!” sau „Iranul e ipocrit”. Pentru o cunoaștere mai puțin senzaționalistă a realităților din Iran, de la rural la urban și de la înalta societate la oamenii de rând, v-aș propune cartea lui Christophe de Bellaigue „In the Rosegarden of the Martyrs”. Mă întrebați dacă tinerii se distrează în Iran? Evident, ca peste tot. Ceea ce este complicat de înțeles probabil pentru publicul din vest (și aici includ România, aflată la vest de Iran), este faptul că separația între public și privat în țările cu tradiție musulmană este una reală și de cele mai multe ori respectată. Spațiul privat este privat, chiar și pentru stat (spre deosebire de țările din vest, indiferent dacă vorbim de regim de stânga, autoritar, sau de dreapta). Lumea privată este într-adevăr ascunsă. Am cunoscut-o? Da. Însă îi respect caracterul privat. Ce se întâmplă cu tinerii gay din Iran? Ce spune legea locală în privința relațiilor homosexuale și cât de tolerante sunt autoritățile religioase din acest punct de vedere? Aceasta este o întrebare interesantă. Prin lege, aceste relații sunt interzise. Vă trimit însă la răspunsul de mai sus. Ceea ce este cu desăvârșire interzis în Iran este afișarea publică a homosexualității, sau mai degrabă a identității de tip gay de inspirație vestică. Pe de altă parte, ca și în alte țări din regiune (Pakistan, Emiratele Arabe sau Turcia) bărbații se pot ține de mână pe stradă fără a fi acuzați de homosexualitate, agresați sau bătuți (ca în anumite părți din vest). Afecțiunea nu are gen. Spun aceste lucruri în încercarea de a oferi o interpretare puțin mai subtilă a aparențelor. Apropo, cartea mai recenta „Într-o zi, orașul” de la Curtea Veche tratează în manieră literară această temă. Există persoane transgender în Iran? Cum își negociază aceste persoane o viață normală cu autoritățile religioase care interzic existența acestor persoane? Aici văd bias-ul dumneavoastră. Autoritățile religioase nu le interzic existența. E puțin mai complicat, dar foarte asemănător cu anumite părți puritane ale Statelor Unite. Identitățile ambigui din perspectiva heterosexuală sunt împinse spre a se defini într-un pol sau altul, ca bărbați sau ca femei. Spre deosebire de Statele Unite, Iran oferă subvenții pentru operații de schimbare de sex. De fapt, au aceeași politică și pentru persoanele gay, încurajându-le nu să mearga la „clinici de vindecare” ca în SUA, ci să își schimbe sexul. Nu fac judecăți de valoare, nu spun că o modalitate ar fi “mai bună” decât alta. În fapt, ambele sunt caracterizate de violență. Ce spun însă este că percepția noastră e de cele mai multe ori deformată. Alexandru Bălășescu. Fotografie de pe contul personal de Facebook „Libertatea este un construct dependent de context” Din ce știți dumneavoastră, există o pătură semnificativă de tineri în Iran care dorește modernizarea țării, apropierea de Occident și renunțarea la regimul islamic? Am să încep prin a afirma, fără teama de a greși, că Iran ar..