La sfârșitul anului trecut a aparut la editura Humanitas volumul, ”Asteptand revolutia. Pasoptismul si vocile sale”, de Ioan Stanomir. un eseu care discută valorile și curentele pașoptismului românesc. O bună parte din volum este dedicată celor mai importante si mai interesante pesonaje ale revoluției. ”Am scris aceste pagini și cu gândul la mine care sunt moldovean și cu sentimentul că noi devenim moldoveni pentru că alții au devenit moldoveni înaintea noastră. Și Alecu Russo, Negruzzi, Costache Negri, Kogălniceanu sunt cei care ne-au învățat pe noi să fim moldoveni. Să fim moldoveni, adică să fim ca un Ianus bifrons cu ochii spre viitor, dar și cu un ochi spre trecut. Cum spune Alecu Russo atât de memorabil, risipirea cea iute a trecutului mă umple de jale. Noi suntem moldoveni pentru că suntem melancolici. Și această melancolie mă urmărește și pe mine și n-am ascuns-o niciodată.” Structura cărții pare a fi determinată de o distincție pe care o faceți între pașoptiștii reformatori și pașoptiștii radicali, raționaliștii, utopiștii. O distincție pe care o translatați în mai multe segmente, o discutati sub mai multe aspecte. Aș vrea să explicați puțin această distincție? Pașoptismul este mult mai complex decât, de exemplu, manualele de școală ale epocii comuniste au lăsat să se înțeleagă. Această complexitate a pașoptismului este evidentă contemporanilor și este evidentă posterității. Contemporanilor le este evidentă pentru că mișcarea pașoptistă este o mișcare care cunoaște nu doar solidarizări, ci și rupturi spectaculoase, iar în posteritate pașoptiștii au traiectorii foarte diferite. E de ajuns să ne gândim la faptul că în 1864, în epoca lui Cuza, a loviturii de stat de la 2 mai 1864, o parte dintre pașoptiști sunt de partea lui Cuza, în vreme ce ceilalți se pregătesc să facă parte din ceea ce în epocă s-a numit, tot de către un fost pașoptist, monstruoasa coaliție. De multe ori, analiza de istorie a ideilor a pus în legătură această distincție pe care ați evocat-o cu determinismul geografic. Și eu însumi am încercat să subliniez faptul că există un pașoptism moldovenesc mai temperat, și un pașoptism muntenesc mai aprig și mai îndrăzneț. Dar chiar și în interiorul acestor familii geografice se pot observa nuanțe. Dacă ar fi să punem în oglindă și să privim contrastiv pe Ion Ghica și pe Ion Brătianu. Sunt oameni care provin din același bazin geografic, dar care de la un punct încolo au aspirații si viziuni radical diferite. Și de multe ori, deși ei se apropie, această apropiere este mai degrabă înșelătoare pentru că foarte multe lucruri îi despart. Posteritatea pașoptiștilor este una care nu face decât să adâncească aceste linii de falie. Și am să vă dau un exemplu. Primul președinte al Partidului Conservator este Manolache Costache Epureanu. El este, tehnic vorbind, un pașoptist moldovean. Complexitatea pașoptiștilor, un alt exemplu. Cei mai însemnați antisemiți din anii 1860-1870 sunt foști pașoptiști. Este vorba de Fracțiunea Liberă și Independentă. Iar această Fracțiune Liberă și Independentă de la Iași face joncțiunea cu pașoptismul transilvănean, prin Bărnuțiu. Ei vor fi inamicii cu care se duelează polemic Maiorescu În contra Școalei Bărnuțiu. Apoi, cazul lui Mihail Kogălniceanu. Îl întâlnim în foarte multe ipostaze. El este omul loviturii de stat de la 2 mai 1864, dar este și omul independenței. Observați cât de divergente sunt aceste traiectorii. Probabil sunt cele mai complexe traiectorii pe care intelectualii și oamenii politici români le-au avut în sec. XIX. Secolul XX este deja o altă poveste pentru că, în comparație cu tribulațiile tragice de sub epoca comunistă, cele pașoptiste par să fie plasate sub un soare al seninătății. Aratați în carte că există și un clivaj generațional. Cu siguranță, există. E un clivaj care privește, în special, omul care e o generație. Este vorba de Ion Heliade Rădulescu. Heliade Rădulescu este – între pașoptiștii munteni – decanul de vârstă. Și el este cel care – într-un fel – îi zămislește pe toți. Ion Heliade Rădulescu este – cum am încercat să subliniez, dar alții au făcut-o mult mai bine înaintea mea, de la Ioana M. Petrescu la D. Popovici și Mihai Zamfir – Heliade Rădulescu este una dintre cele mai stranii personalități de la noi. Prin caracterul său genialoid și prin ambițiile ciclopice, doar Hașdeu și Eminescu îi stau alături. El este un om care trăiește realmente mai multe vieți, este demnitar cultural sub Regulament, este revoluționar, după care este exilat și revine în țară pentru a-și promova o reformă italienizantă, de care puțină lume își aduce astăzi aminte, dar care l-a cufundat în ridicol. Heliade Rădulescu este un uriaș polemist, este un extraordinar de dotat prozator și este unul dintre cei mai neobișnuiți poeți pe care limba română i-a dat. Și nu în ultimul rând, este un traducător care face să se nască limba română. Prin traducerile lui din Lamartine limba poetică românească este inventată. Iar dacă privim statuia lui Heliade Rădulescu din Piața Universității, găsim acolo o versiune edulcorată a acestei personalități care a fost capabilă și de mari fraternități, dar și de teribile uri. ASTEPTAND REVOLUTIA. PASOPTISMUL SI VOCILE SALE Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro Există o retorică pașoptistă care preia teme evanghelice, o retorică mesianică. De ce au simțit nevoia să folosească astfel de teme în discursul lor? Ei sunt oameni ai epocii lor și socialismul evanghelic este de fapt o branșă a socialismului utopic care începe să se dezvolte în secolul XIX. Eu aș dori ca toți cei care ne citesc să nu uite un lucru, ei sunt contemporani cu Fourier, cu Proudhon, Mazzini, cu Tocqueville, cu Marx, Engels, cu Bakunin, cu Herzen, cu Mickiewicz. Așadar plaja lor de contemporani este una uriașă și au încercat să vorbească poporului lor într-o limbă care era înrudită cu limbile Europei. Socialismul evanghelic satisfăcea, pe de-o parte, nevoia de reformă, dar și nevoia de înrădăcinare în vocabularul creștin. E adevărat că această retorică a socialismului evanghelic este mai puternic prezentă la cei din Țara Românească. Moldovenii tind să fie mesianici într-o altă direcție. Mesianici în direcția evocării trecutului național. Și aici ei se întâlnesc cu un pașoptist muntean cum este Bălcescu. Bălcescu este mai iacobin decât moldovenii, dar este la fel de atent la tradiție ca aceștia, încât e foarte greu să găsești un numitor comun altul decât o serie de elemente pe care am încercat să le subliniez și-n carte: încrederea în progres, încrederea în europenitate și încrederea în capacitatea de a obține rezultate similare prin imitare instituțională. Ei nu au fost bovarici, dar au crezut că mimetismul – într-o formă superioară – este cheia ieșirii din subdezvoltare. Și aici este distincția fundamentală între pașoptiști și junimiști. Junimiștii au fost mult mai atenți la context, mult mai sceptici și mult îndatorați lui Burke. Pe câtă vreme chiar și pașoptiștii tradiționaliști din familia lui Kogălniceanu au crezut cu tărie că dacă nevoia te silește să îndrăznești, ca să-l cităm pe Ghica, vei reuși. Și într-o oarecare măsură au reușit, însă reușitele lor conțin și semințele nereușitelor noastre, încât pașoptismul este o placă turnantă din care ies toate mișcările sec. XIX și XX. Aveți o observație care mi se pare foarte interesantă. Vorbiți de un anumit tip de sinteză care s-a produs între două aspirații legitime ale timpului: revendicările sociale și naționalismul. Această sinteză a răbufnit după 80 de ani în niște fenomene monstruoase. Putem să spunem că fenomenele acestea și-au avut rădăcinile în tipul acesta de romantism? Într-o oarecare măsură. Pașoptiștii n-au fost naționaliști în sensul în care aveau să fie Iorga și A.C. Cuza. Dar Iorga a căutat rădăcinile naționalismului său în pașoptiști, de aceea l-a venerat pe Kogălniceanu. Naționalismul lor a fost unul care s-a dorit a fi civic. Dar în multe ocazii a fost un naționalism etnic. Este cazul moldovenilor. Dacă facem o comparație între programele revoluționarilor de la 1848 de o parte și de alta a Milcovului, observăm o diferență esențială: poziționarea față de chestiunea evreiască. La moldoveni observăm o prudență, pentru a mă exprima eufemistic. Dar această prudență se va transforma în anti-semitism deschis. La munteni, descoperim un umanitarism care este una dintre mărcile generozității lor. Și obișnuiesc să dau un exemplu care ilustrează această teribilă dedicație față de România cu care evreii români au luptat. Este vorba de pictorul Constantin Daniel Rosenthal, autorul minunatului tablou România revoluționară, cel care-și dă viața pentru Revoluție. Încât, într-o primă instanță pașoptiștii munteni au fost de acord cu această ..