Depresia e prima, adică ce fac eu cu mine? Eram activ, acum nu mă mai sună nimeni, nu mai am contracte și puținul pe care-l am de făcut de acasă, îl termin repede. În căderea ei, depresia găsește anxietatea. Adică, dacă continui așa, “te dai cu capul de pereți”. Anxietatea îți găsește o treabă: statul pe net, statul la TV, “la curent” cu pandemia. Câți s-au mai infectat, câți au murit, ce leacuri mai sunt, când se va termina. Dar nicio salvare reală nu este în priza asta directă cu pandemia. Mintea astfel deformată nu găsește în “spălatul pe mâini”, “statul acasă” leacuri, nu? Și depresia, și anxietatea se instalează prin repetiție nu zilnică, ci fiecare breaking news. Totuși, ce-i de făcut? Știm că poveștile și scrisul vindecă. Eu voi scrie în JURNAL, scrie și TU aici ce stări ai, ce gânduri ai, ce lucruri faci prin casă. Împărtășim experiențele de acasă. Unim bulele virtuale. Compunem o poveste care să ne vindece. Ținem jurnalul anti-COVID 19. Scrie și tu. Scrie și povestește. Ne ținem "de urât". Asta facem. Facem o chestie unică, mai ales pentru după pandemie. Ne notăm stările, refugiile, gândurile, anxietățile. Mi-a venit ideea asta dintr-o carte, de acum câteva sute de ani "Decameronul". LINK AICI În carte, se spune că oameni de tot felul se izolaseră de frica bolii incurabile și își spuneau întâmplările vieții. Doar că noi nu putem sta împreună, nu? dar putem scrie virtual. Vă propun să facem JURNALUL COVID-19. da, un Decameron al lui 2020. Duminica 15 martie, ora 11, București. Bate vântul. Turbat. Praful se ridică în aer. Împreună cu el, COVID-ul. Asta-nseamnă că afară COVID-ul 19 se răspândește nemilos. Stau în casă. Spinarea mi s-a cocoșat de cărat alimente și stat tolănit în fotoliu după agățat știri. Caut speranță și speranța de final apropiat nu este. De mâine este STARE DE URGENȚĂ. Cu cât vâd mai multe știri cu atât intru în depresie. COVID-ul 19 are un mare atu: are timp, dacă are timp, e ca omul bătrân: are răbdare, tact. Speculează toate carențele noastre de comportament. Stau la televizor și număr morții lumii ăsteia până ieri fericite. Da, trebuie să mă uit la tv, sau pe net. Dar dacă de mâine, gata, mă uit după informații 1 dată- de două ori pe zi. Dimineața și seara. Da, uite o decizie bună. Este un exercițiu care îmi ocupă mintea. Să nu fiu în priză, să fiu atent la cum ocolesc statul ore la vânat de știri. Da, trebuie să ignor și grupurile de uațap. de feisbuk, de insta. Nimic mai mult decât o dată pe zi. Chiar și glumele de acolo mă ispitesc să mă întreb ce mai face COVID-19, acest indi-VID care mă aruncă-n VID. Închid tehnologia. O folosesc la minim. Stau cu capul meu. Primul gând e tot unul vechi. Coronavirusul a omorât bătrâni în Milano. Oameni cu suferințe în lume. Îmi spun că eu nu, nu, nu, nu pățesc. Apoi, mi-e gândul și la chestia aia care m-a durut acum vreun an, și la dintele care mi se clatină și nu l-am reparat la timp. Dacă astea toate mă atacă acum? Și mintea încearcă să tragă cortina peste astfel de alunecări, de defecte. Alții sunt și mai și, îmi spun. Să mă duc acum la Spital ar fi culmea. Nu, nu, nu asta nu fac. Am rezolvat asta. Și după aia gândul o ia iar razna. Deci COVID-19 a lovit în pădure bătrână. Fac asociații cu creierul meu, ce să fac? Unde e..