Tot ceea ce poate fi spus despre această campanie (cu turul II inclus) este faptul că a fost pe măsura personajelor sale. Onest vorbind, niciunul dintre candidaţi nu a părut capabil să ridice electoratul numind un ţel care merită şi care poate fi atins. Cutare a părut mai empatic, altul mai locvace, unul mai inteligent, alţii mai ciudaţi, dar toate aceste lucruri au rămas mereu proiectate pe cenuşiul monumental al principalului competitor. Şi, să fim serioşi, să pari mai empatic sau mai locvace decât d-l Iohannis nu e o performanţă deosebită. Domnia sa a fost un perfect Kagemusha, o umbră a războinicului (care, bănuiesc, îşi muşca pumnii de la Bruxelles, visând cum ar umple arena de victime), ce nu are în comun cu acesta decât un singur lucru: faptul că în ceasul decisiv se află la locul lui. Domnul Iohannis e acolo, la locul lui, învăluit în tăcere, ca o enigmă pe care aerul belicos al conducătorilor PSD-ului, cadrilul miniştrilor şi hărmalaia Parlamentului nu fac decât s-o amplifice. Egal cu sine însuşi, constant în monotonia sa (şi la veselie, şi la supărare), Preşedintele a reuşit – cumva miraculos – să îşi conserve cota de încredere după un mandat în care nu s-a ilustrat mai prin nimic (mie unuia doar participarea la şedinţa de guvern cu “elefanţii” din sală îmi vine în minte). Şi totuşi nu e nimic miraculos în această performanţă a şefului statului; în definitiv, domnul Iohannis a fost adus la putere tocmai de valul care voia – şi la noi, ca aiurea – “politica antipolitică”. Preşedintele vine – cu un scurt popas liberal – din administraţie, unde s-a ilustrat ca primar, ca lider al unui partid (mai exact, forum) care e mai curând unul al memoriei, activ la nivelul reprezentării şi care, asumându-şi condiţia radical minoritară, nu face nici politică, nici campanii şi, încă înainte de acesta, ca inspector şcolar la Sibiu. Cu alte cuvinte, domnul Iohannis a fost mereu pe funcţie şi s-a ilustrat – dacă ar fi să ne raportăm la încrederea de care a beneficiat – ca administrator eficient, nu ca politician, din cei versaţi în toate dedesubturile tranziţiei. Celebra replică din campania de acum cinci ani – “Decât să fiu mârlan, mai bine pierd” – i-a conturat un profil clar şi l-a scos din rândul politicienilor de wrestling cu care eram obişnuiţi. Lumea a înţeles atunci că Primarul Sibiului nu e oponentul domnului Ponta sau al PSD-ului, ci cel al felului în care se face politică la noi (dintotdeauna, nu doar în ultimii 30 de ani). Şi a fost ales – într-o confruntare epică – tocmai datorită faptului că părea a întrupa acest ideal (utopic) al cuiva care intră în jocul politic, dar refuză regula acestui joc, situându-se (funcţia prezidenţială i-o permite într-o anumită măsură) în afara lui. Timp de cinci ani, domnul Iohannis a fost ca un tată, care stă şi-şi vede de-ale lui închis în birou şi doar la răstimpuri – când copiii i se-ncaieră şi gălăgia lor depăşeşte acceptabilul – scoate capul pe uşă şi spune (fără să ridice vocea): “Măi!” Nu ştiu cum a privit dânsul ceea ce s-a petrecut în ţară (mă tem că n-o vom afla nici la ceasul memoriilor, care – inevitabil – vor fi la fel de “la pas” ca celelalte opuri), însă s-a văzut că “îngrijorarea” nu l-a determinat niciodată să treacă în ofensivă. Privind lucrurile de sus, Preşedintele a avut, dincolo de probabila antipatie pe care i-o stârnea omul, răbdarea de a asista la creşterea şi descreşterea puterii lui Liviu Dragnea, până când “marele partid” al lui Ion Iliescu a trecut în proprietatea doamnei Dăncilă, cu aerul dânsei de menajeră surmenată. Poate a fost doar un noroc, cert e că această atitudine zen i-a fost extrem de profitabilă domnului Iohannis. Şi al doilea mandat e moştenitorul reuşitei ei. Degeaba au încercat domnii Barna şi Paleologu să se prezinte ca “alternative” şi ca exponenţi ai valului contestatar la adresa politicii (şi a politicienilor); dânşii nu aveau de partea lor decât propriile pretenţii (pe care tocmai discursul lor – un pic prea vocal – le submina). Domnul Iohannis a tăcut, ca (mai) întotdeauna şi chiar prin această absenţă s-a situat dincolo de jocul pe care competitorii dânsului îl denunţau. Nu mă miră deloc faptul că şeful statului român are o relaţie atât de bună cu Preşedintele Statelor Unite. Amândoi au ieşit pe acelaşi val, de contestare a legitimităţii politicii tradiţionale (cu viaţa ei de partid, declaraţiile publice, negocierile /adesea de culise/, inevitabilele compromisuri etc.) şi popularitatea ambilor creşte pe măsură ce de dezinteresează (agresiv în cazul lui Donald Trump, pasiv în cazul domnului Iohannis) de “meandrele politicii”. În plus, cred că în tête-à-tête-uri domnul Iohannis îl ascultă – cu faţa împietrită într-un rictus – pe Preşedintele american, căruia (ştie toată lumea) îi place să vorbească şi să se laude. Aş îndrăzni să spun chiar – cu riscul de a cădea în protocronism – că Preşedintele nostru e cu un pas înaintea lui Trump în această “politică antipolitică”: în vreme ce liderul celei mai mari puteri a lumii face o groază de nefăcute pentru un politician, capul statului nostru nu face aproape nimic din ceea ce ar fi de aşteptat de la un politician. E dincolo de politică şi acest lucru se vede, mai ales atunci când vine lângă oamenii politici (acum cei din PNL): pare asemeni părintelui care, ieşit din birou pentru masă, sau pentru a se duce undeva, ascultă (sau doar pare că ascultă) o clipă copiii care se înghesuie în jurul lui, îi mângâie pe cap sau îi mustră, le zâmbeşte absent şi pleacă într-ale lui. Toate acestea pot fi lecturate sub specia unor defecte structurale ale Preşedintelui ţării (şi nu puţini sunt cei care au făcut-o, mai ales în ultima vreme). Nu ştiu..