În 19-20 martie 1990, o agenție de presă din München organizează la Budapesta o întâlnire a intelectualilor din România și Ungaria cu convingerea că schimbările revoluționare recente din țara noastră constituie o șansă istorică pentru demolarea zidurilor seculare care separă poporul maghiar de cel român și pentru crearea punților solidarității între ele. La finalul întâlnirii, a fost adoptată o declarație comună prin care participanții și-au asumat, printre altele, continuarea dialogului sincer în vederea normalizării relațiilor dintre cele două popoare. În ciuda acestei inițiative promițătoare, s-au scurs de atunci 3 decenii și lucrurile par să fi rămas „încremenite în proiect”. Dar acesta nu poate fi un argument în favoarea unei așa-zise incapacități constitutive sau insurmontabile a apropierii dintre români și maghiari. Dimpotrivă. În rândurile de mai jos voi încerca să arăt că astfel de inițiative au o vechime apreciabilă. Poate mai puțin cunoscut este aportul unor intelectuali maghiari la cultura română, începând chiar de la mijlocul secolului al XIX-lea. Cunoscătoare a limbii române, această elită a jucat un dublu rol: a transmis valorile culturale românești către maghiari și s-a străduit să-i familiarizeze pe români cu literatura și cultura maghiară. Articolul de față urmărește să prezinte date biobibliografice ale câtorva dintre militanții conviețuirii pașnice dintre națiuni. Parafrazându-l pe istoricul literar Gyula Dávid, exemplul lor „ne-ar putea lumina calea spre o anihilare a tensiunilor seculare de confruntare între istoricii români și maghiari” și nu numai. Într-o perioadă în care ideea de stat-națiune – cu apendicele său pernicios, naționalismul – ducea cu pași repezi întreaga Europă spre catastrofă, acești oameni reprezintă adevărate figuri de vizionari. Departe de a vedea în trecut motive de fractură între români și maghiari, aceste figuri sunt dovada că unitatea în diversitate reprezintă viitorul bătrânului continent. Poetul Károly Ács (1829—1894) a fost primul maghiar traducător literar al poeziei populare românești. Ács s-a născut în anul 1829 în Kis Bankháza, comitatul Pesta, într-o familie cu origini sociale modeste. Urmează gimnaziul în Kúnszentmiklós, studii universitare de filosofie și drept la Kecskemét, promovează examenul de accedere în avocatură și devine funcționar comitatens. În 1848 tânărul Ács participă activ la izbucnirea Revoluției maghiare și organizeză o formație de gărzi naționale, faptă pentru care, după depunerea armelor de la Şiria, este închis. În 1852, Károly Ács este condamnat la moarte dar pedeapsa îi este comutată la 6 ani de temniță de cetate. În timpul detenției, Ács învață limba română și traduce poezii populare românești pe care le publică apoi în anii 1856-1871 în diverse ziare și reviste, perioadă în care întreține legături cu conducătorii spirituali ai românilor pentru o apropriere româno-ungară. Articolul A román népköltészet (Poezia populară română) publicat în cotidianul Magyar sajtó (Presa maghiară) în 1857 a rămas mult timp unica sursă de informare pentru maghiari cu privire la poezia populară română. După eliberare Ács publică primul manual de conversaţie maghiaro-român, „Conversațiuni maghiare, germane, italiene, române, boemo-slovace și sârbe acasă și pe drum” și antologia Virágok a román népköltészet mezejéről (Flori alese de pe câmpul poeziei populare româneşti) care a fost prima prezentare în volum în limba maghiară a unor balade, legende si cântece populare celebre. În prefața ediției princeps (publicată în 15 septembrie 1858) poetul notează: „Cititorul ţine în mîini produsele poeziei populare româneşti — ale poporului cu milioanele căruia, aşa zicând, trăim sub acelaşi acoperiş —, ale poporului a cărui viaţă morală şi spirituală pînă acum am cunoscut-o şi am apreciat-o atât de puţin”1 . În 1871, Ács traduce încă trei poezii populare românești, din care două fuseseră culese de „cel mai important poet al Moldovei și cel mai sârguincios scriitor al românilor”, Vasile Alecsandri. De altfel, Ács a tradus în limba maghiară direct din „Poeziile populare ale românilor” publicate de Vasile Alecsandri în 1852. Potrivit lui Sámuel Domokos, activitatea de traducător din limba română a poetului maghiar a fost și o acţiune în „spiritul strîngerii frăţeşti de mână a lui Bălcescu şi Kossuth”. Drept urmare, antologia nu este importantă doar pentru domeniul istoriei literare, ci poate fi privită și ca o operă politică, ce a slujit prietenia popoarelor maghiar şi român2 . Conform unor mărturii, Károly Ács a întocmit inclusiv o antologie de traduceri din întreaga literatură română pe care, în 1865, a trimis-o spre publicare însuși domnitorului Al.I. Cuza, prin intermediul unui preot reformat din Bucureşti, Ferenc Koós. Manuscriul cuprindea întreaga poezie românească de până atunci însă a ajuns în mîinile lui Dimitrie Bolintineanu, iar după îmbolnăvirea poetului i s-a pierdut urma. Károly Ács se stinge din viață în anul 1894. Scriitorul Ferenc Koós (1828-1905) s-a născut în 1828 într-o familie de iobagi din Magyarrégen, comitatul Mureș, petrecându-și copilăria într-un mediu multicultural, alături de copii români și sași. La 12 ani este elev servitor la Colegiul reformat din Târgu Mureș, pentru ca la izbucnirea Revoluției din 1848 să îl regăsim ca husar al lui Lajos Kossuth, participând la mai multe bătălii în Ardeal și Banat. În 1855, după absolvirea Colegiului este numit preot la București în special datorită cunoașterii limbii române, unde devine în scurt timp liderul spiritual al comunității maghiare. Jurnalist de tânăr, Koós se dedică traducerilor operelor românești: până în 1895 traduce 30 de povestiri și basme, preluate în special din culegerile sau operele lui Petre Ispirescu, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu sau Ioan Slavici. În 1860 Ferenc Koós a fondat și editat săptămânalul Bucuresti Magyar Közlöny (Monitorul Maghiar din București), „o foaie care să servească drept o curea de transmisie între maghiarii din Țara Mamă și cei răsfirați prin provinciile Române, să facă cunoscute provinciile Române, sistemul constituțional, obiceiurile precum și datele istorice referitoare la relațiile dintre națiunea maghiară și cea română”. Cât despre orientarea politică a publicației, aceasta milita pentru „înfrățirea popoarelor, în special a celor două națiuni învecinate”3 . Interesul lui Koós pentru cultura română a depășit simpla ipostază de colportor. În 1864 pastorul Koós scrie prima recenzie în limba maghiară a romanului lui Nicolae Filimon, „Ciocoii vechi și noi”, apoi publică un studiu referitor la influența reformației asupra literaturii bisericești românești, urmat la rându-i de un articol dedicat istoriei actoriei din România. Apoi a publicat și două volume dedicate relațiilor româno-maghiare, Történelmi dolgozatok (Lucrări istorice) și Románia földrajza (Geografia României). Din 1870 ocupă funcția de director al Şcolii pedagogice din Deva, unde predă timp de trei ani istoria și geografia la clasele cu predare în limba română. În privința carierei, Koós a fost profesor la Sighet, apoi inspector școlar la Bistrița și Brașov. După pensionare este cooptat ca membru în comisii de bacalaureat la Brașov unde se bucură de respect în rândul elevilor și colegilor români, dar mai puțin apreciat de autorități și profesorii maghiari. În 1894, Ferenc Koós, inspector școlar în pensie și consilier regesc, publică la Brașov împreună cu profesorul de gimnaziu Vasile Goldiș primul ABCdar „din care elevii școlilor poporale române să poată învăța vorbirea limbii maghiare”. Totodată autorii admit că doar „vorba vie a învățătorului este singurul mijloc prin care școlarul de altă limbă va putea să-și însușească întru câtva vorbirea limbii maghiare”. Deși a fost redactat conform planului ministerial de învățământ, manualul „nu poate servi spre altceva decât să fixeze oarecum treptele firești pe care are să calce învățătorul pentru a ajunge la țintă” și de aceea acesta „va vorbi cu școlarii săi ungurește, după cum mama lor a învățat să vorbească cu ei românește”, adică „fără etimologie, fără sintaxă, fără nici o regulă chiar”4 . În același an Koós și Goldiș publică o carte de citire în care includ „o parte gramaticală pentru școlarii mai buni sau pentru acei școlari care din școala lor elementară voiesc a păși de-a dreptul în vreo școală medie”5 . În 1905, Ferenc Koós trece la cele veșnice, în Brașov. Inginerul Sándor Veress (1828-1884) s-a născut în 1828 în Sarkad, ca fiu al preotului calvin Ferenc Veress; urmează școala elementară în orașul natal, apoi liceul latin din Békés și Facultatea de drept ale cărei cursuri se suspendă în 1848 la izbucnirea Revoluției. Veress este chemat atunci la Șimleul Silvaniei de vicecomitele Crasnei pentru a fi învățătorul particular al fiilor acestuia, dar la scurt timp se înrolează ca voluntar în armată, devenind locotenent în subordinea generalului Bem. În 23 august 1849 tânărul ofițer depune armele în fața armatei turcești î ntr-un sat din Oltenia. Sándor Veress se refugiază apoi la Vidin împreună cu alte 3000 de persoane în frunte cu Kossuth. Reușește să se angajeze croitor în Varna, dar urmărește și evenimentele politice, păstrând legătura cu ceilalți emigranți. În anul 1854 Veress ajunge translator la Constantinopol, iar cu banii strânși cumpără terenuri în Dobrogea. În 1858 ia calea Occidentului, începând studii de inginerie la Londra. Apoi, pentru scurt timp este căpitan în Legiunea maghiară din Italia, moment în care decide să se stabilească în România. La 11 noiembrie 1859 Sándor Veress ajunge la București și i mediat este angajat să măsoare moșiile familiilor Obrenovici, Ştirbey și Lahovary. Regele Carol îl însărcinează cu cadastrarea domeniului regal de la Sinaia dar și cu efectuarea măsurătorilor necesare proiectării primei linii ferate Turnu Severin-Craiova. Veress introduce pentru întâia oară metoda măsurătorilor prin triangulație, devenind prin aceasta fondatorul cartografiei românești. Se căsătorește cu Luiza Birizdó, originară din Békés, cu care va avea patru băieți și trei fete. De-a lungul timpului petrecut la București, Veress s-a preocupat în permanență de întărirea încrederii reciproce și a respectului între români și maghiari. A publicat mai multe studii și cercetări despre națiunea română sau condițiile geografice ale României în publicații de limbă maghiară și română. A scris Románia története (Istoria României), rămasă în manuscris și păstrată la Biblioteca Academiei Maghiare de Ştiinte. În 1884 se stinge din viață și este înmormântat la București, atfel că nu a putut culege roadele faptelor sale decât prin opera fiului său, Endre Veress. Istoriograful Endre Veress (1868-1953) s-a născut în 1868 în Békés, dar și-a petrecut copilăria la București. Fiul revoluționarului pașoptist Sándor Veress încă de când era elev de liceu nota tot ce găsea despre români în biblioteca tatălui său – un „bun istoric-geograf, cu multe scrieri despre Români” – precum și tot ce „citea despre Unguri în Biblioteca Centrală” astfel că și-a „întemeiat intuitiv o colecțiune din ce în ce mai sporită cu sutele de date și informațiuni privitoare la cultura acestor două popoare care viețuiau de veacuri unul lângă altul, fără să se fi cunoscut și înțeles destul”6 . La 16 ani, orfan de tată și cap al familiei, Endre Veress se va muta cu întreaga familie la Cluj, absolvind aici studiile secundare și Academia Comercială. În acești ani îi este publicat primul articol cu temă românească, într-un ziar local din Cluj. Student în istorie la Facultatea de litere din anul 1891, Veress vede „întâia dată hrisoave și mai cu seamă scrisori domnești (scrise de diaci unguri)” și decide să își facă din ele „o colecție de copii privitoare la relațiile dintre Ardeal și Țările Române necunoscute în destul după publicațiunile existente”7 . Între 1894-1896 este bursier al Institutului de paleografie din Viena, apoi efectuează cerecetări sistematice în arhivele din Budapesta, București, Viena, Berlin, Varșovia și Moscova. Își începe cariera în 1898 ca profesor la Deva și redactor al Anuarului Societății de Arheologie și Istorie din județul Hunedoara. În 1905, Veress se întoarec la Cluj unde se va ocupa ani întreg..