Motto: It’s a state of emergency It’s time we see There’s a need to take action This is a state of emergency We’re too blind to see All of these simple distractions (1) Prietenul la nevoie se cunoaște; regula în urgență se vede. Spre deosebire de opinia care spune că starea de excepție reprezintă o suspendare a legii, vedem în aceste zile cum regulile devin mai importante ca oricând într-o țară care își dorește să evite anarhia. De la sfaturi care ne explică în ce fel atitudinea „merge și așa” poate fi una care să ne expună pericolului, până la ordonanțe (civile și militare) de urgență care să ne explice cum se aplică reguli existente, vedem că regulile (re)vin în prim-planul opiniei publice. Voi încerca să continuu să prezint unele chestiuni (mai) generale despre cum funcționează regulile, iar starea de urgență pare a pune sub lumina reflectoarelor unele trăsături ale regulilor pe care de multe ori (alegem să) le ignorăm. 1. Fă ce spune popa, nu ce face popa Un întreg curent de gândire folosește calitatea emitentului drept criteriu de identificare a normelor juridice din noianul cotidian de reguli. Dacă regula este „spusă” de o anumită instituție, urmând o anumită procedură, atunci ea devine lege. Calitatea de „lege” este astfel asociată cu un „ritual” care dă o forță specială unei reguli. În termeni juridici, puterea de a face legi este asociată cu ideea de suveranitate. Cum în Constituția noastră se spune că suveranitatea aparține poporului, care o exercită prin aleșii săi, și de vreme ce Parlamentul este privit ca principala formă de exercitare a suveranității, actele emise de Parlament (după o anumită procedură) sunt Legi. În mod excepțional (iar starea de urgență este o astfel de excepție), și Guvernul poate adopta acte normative similare legii (ordonanțele). Și aici trebuie urmată o anumită procedură și ne amintim că, oricât de (formal) exact se respectă această procedură, voința populară poate să cenzureze un act normativ in nuce. În același timp, Curtea Constituțională ne amintește (din când în când) că, deși doar Parlamentul este autoritatea legislativă prin excelență, delegarea legislativă este cel puțin la fel de justificată. Nu trebuie uitat însă faptul că toate aceste mecanisme au și dispozitive de siguranță: deciziile administrative pot fi cenzurate de instanțele de contencios administrativ, calitatea legii este verificată constant de către Curtea Constituțională. Acum vedem că și Președintele poate legifera. Și el trebuie să obțină o confirmare din partea Parlamentului, dar aceasta survine ex post, după ce actul normativ a fost deja adoptat. Citind recentul Decret nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, observăm că el cuprinde o serie întreagă de dispoziții directe, plus direcții de acțiune care permit anumitor autorități administrative să adopte alte norme. Rămâne însă întrebarea: orice spune legea (Parlamentul, Guvernul, Președintele) este obligatoriu? Celebra afirmație a Sfântului Toma din Aquino (lex injusta non est lex), readusă în atenția modernității de Martin Luther King jr., demonstrează că teza pozitivistă trebuie asezonată cu elemente de drept natural. Altfel spus, așa cum a remarcat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, „justice must not only be done, it must also be seen to be done”, iar același lucru ar putea fi spus în general despre lege. Așadar, dacă un exponent al puterii publice ignoră o lege, va mai fi acea lege respectată de restul lumii? Câtă vreme încălcarea legii este o simplă deviere de la comportamentul normal (așteptat) și, deci, este sancționată ca atare, Universul va rămâne la locul lui. Nu contează cine a încălcat legea, el trebuie să sufere rigorile asociate de acea lege cu faptele sale, căci, nu-i așa, Constituția ne spune că „[n]imeni nu este mai presus de lege”. Am văzut în ultimele zile astfel de exemple. Poate cel mai mediatizat a fost cel al fostului angajat al Ministerului de Interne (actualmente angajat al unei autorități publice locale) care a ascuns cu intenție faptul că a venit dintr-o zonă periculoasă și, în consecință, nu a urmat regulile privind izolarea la domiciliu. Iată un funcționar public care a considerat că „știe el mai bine” și a ales să nu respecte legea. Iar în final legea i s-a aplicat. Dar oare câți au făcut la fel și nu au fost „prinși”? Un alt fapt a scăpat însă unei analize normative, în iureșul evenimentelor. La un moment dat, în primele etape ale crizei (încă nu se decretase starea de urgență, dar deja existau reguli privind autoizolarea), întregul Guvern a fost suspectat de infectare cu virusul COVID-19. Ce a făcut atunci Guvernul (în plenul său, deci fiecare membru al Guvernului)? Au ales să ignore regula pe care tot ei o instituiseră și au ținut o ședință de Guvern pe care au și difuzat-o pe toate canalele mediatice, ba chiar au organizat o conferință de presă. O țară întreagă a putut să vadă că se poate evita izolarea dacă îți pui o mască medicală pe față și încerci să stai la două scaune distanță de celălalt. Iar Parlamentul a făcut la fel atunci când a audiat membrii noului (aceluiași?) Cabinet. Apoteoza a constat în ceremonia (!) de învestitură de la Palatul Cotroceni când aceleași persoane au stat în prezența Președintelui. Același Președinte care după doar câteva zile a decretat starea de urgență… Iată cum, în câteva zile, toate autoritățile „legiuitoare” au reușit să încalce legea! Mai mult, toate aceste încălcări s-au făcut în lumina reflectoarelor și aplauzele milioanelor de (tele)spectatori. Aceste fapte ridică o întrebare: oare ce forță mai are legea atunci când este încălcată „în plină zi” tocmai de către cei care au adoptat-o? Videoclipurile cu diferite figuri publice care ofereau sfaturi despre măsurile de distanțare socială în fața unei mulțimi (de reporteri) pentru ca în timpul sfaturilor să le încalce au făcut deliciul publicului. Dar ele arată că regula ajunge să cadă în derizoriu. Râdem de contravenient sau de idealismul regulii? 2. Conformarea voluntară și sancționarea instituțională O celebră dispută privește rolul regulilor: sunt ele edictate în vederea respectării lor sau pentru a permite sancționarea contravenienților? Subiectul este extrem de controversat. Dacă ele sunt simple prescripții despre cum trebuie să acționezi, atunci se are în vedere conformarea voluntară. Dacă asta se urmărește, atunci regulile trebuie concepute în așa fel încât să aibă în vedere comportamentul spontan cel mai frecvent și să pună la dispoziție mijloace dintre cele mai facile pentru a asigura respectarea regulii. Aici se mizează pe „zăhărelul” convingerii subiectului regulii că este în avantajul lui să o respecte. Această teorie pleacă de la premisa că oamenii sunt principial buni și că au doar nevoie să fie „păstoriți” pentru a vedea „lumina”. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către romani pare a pleda către această teorie. Dacă, din contră, se urmărește crearea condițiilor pentru a-i putea sancționa pe cei care nu respectă un anumit cod de comportament, atunci filosofia se schimbă. Nu putem pedepsi ceea ce nu este interzis prin lege – avem nevoie de o incriminare (clară) ca să putem pedepsi. Rolul regulii pare aici acela de a permite represiunea. Este situația polițistului care „stă în ambuscadă” pe o porțiune de drum unde viteza este dr..