„Oriunde voi merge, voi fi întotdeauna prizoniera politică a tatălui meu“, a spus Svetlana Allilueva, fiica lui Stalin, după ce a reușit să fugă din URSS în 1967. Gândindu-mă la cazul ei, mi-am pus întrebarea în ce măsură un descendent e obligat să tragă toată viața după el spectrul părintelui. Iar dacă acesta a fost un monstru în piele de om, o brută, un scârbavnic, în ce măsură odrasla este tributară destinului său? Este oare mijlocită în mod fatal judecata noastră asupra urmașului de cea negativă asupra genitorului? „Așchia nu sare departe de trunchi” este oare o judecată de valoare îndreptățită? De ce în unele cazuri da și în altele nu? Când anume generalizarea acestei înțelepciuni populare este folosită cu scopul de a întina viața urmașului și a-i contesta dreptul la un destin construit pe cont propriu? Mi-am pus toate aceste întrebări cu prilejul campaniei stârnite săptămâna trecută (pe-atunci mai exista încă și altceva pe lume decât coronavirus!) împotriva lui Vlad Voiculescu, odată cu scoaterea la lumină a statutului de informator al tatălui său (deși acesta devenise public în 2014). Ce criteriu avem în vedere când spunem că cineva este fiul sau fiica lui cutare și că avem îndreptățirea de a-i pune ascendența în cârcă? Și când, dimpotrivă, normal este să facem abstracție de ea? Răspunsul e simplu și îl dă Vlad Voiculescu însuși în intervenția sa de pe facebook: „Eu sunt aici să răspund în fața oricui pentru faptele mele. Atât.” Când cântărim îndeobște un om, ne ghidăm după discursul său, după cariera sa, după isprăvile sale, pe scurt după felul în care, la maturitate, apare și evoluează pe scena publică. Când e vorba de odrasla unui personaj care a jucat un rol politic nefast, firesc e să ne uităm dacă ea e profitoarea corupției, ticăloșiilor și minciunilor tatălui său. Ne uităm dacă e o odraslă de bani gata, un terchea-berchea tupeist și sfidător. Dacă avem în vedere discursul public, cariera și faptele lui Vlad Voiculescu, ce oare constatăm? Cine, dintr-o funcție publică sau din poziția de persoană privată, a făcut mai mult bine românilor în acești ani? Și-atunci, despre ce ascendență vorbim? Nu stăm oare fiecare din noi, singuri, în fața celorlați cu viața nostră și faptele ei? Câți dintre contemporanii noștri au pus pe picioare o „reţea a citostaticelor”, care, timp de mai mulţi ani, a făcut să ajungă în România medicamente pentru tratamentul cancerulu..