Mesagerul.ro

Medicina ca religie

 Medicina ca religie

A devenit evident de mult timp faptul că știința este religia zilelor noastre. În Occidentul modern au coabitat trei sisteme de credințe: Creștinismul, capitalismul și știința. În istoria modernă acestea s-au intersectat iar și iar, au intrat în conflict din când în când, pentru ca mai apoi să se împace în diverse moduri, până la atingerea progresivă a unei împreună viețuiri pașnice, declarate, dacă nu chiar o colaborare reală, în numele interesului comun. Noutatea o constituie faptul că între știință și celelalte două religii se desfășoară un conflict subteran și neobosit. Victoria îi revine științei, iar ea determină fără precedent toate aspectele existenței noastre. Acest conflict nu privește, ca în trecut, teoria și principiile generale, ci, mai exact, practica cultică. Ca orice religie, chiar și știința cunoaște diferite modalități de a se organiza și de a-și ordona structura proprie: elaborarea unei dogmatici subtile și riguroase corespunde în practică cu ceea ce numim tehnologie. Nu este deloc surprinzător că protagonistul acestui nou război religios este acea parte a științei în care dogmatica este mai puțin riguroasă, iar partea pragmatică este mai puternică: medicina, al cărei obiect este corpul viu al ființelor umane. 1) Prima caracteristică este că medicina, precum capitalismul, nu are nevoie de dogmatici speciale, ci doar împrumută din biologie conceptele sale fundamentale. Spre deosebire de biologie, ea articulează aceste concepte într-un sens gnostico-maniheic, adică conform unei opoziții dualiste exacerbate. Există un zeu sau un principiu malign, tocmai boala, ai cărui agenți specifici sunt bacteriile și virusurile și un zeu sau un principiu benefic, care nu este sănătatea, ci vindecarea, ai căror reprezentanți cultici sunt medicii și terapia. Ca în cazul oricărei credințe gnostice, cele două principii sunt clar separate, dar în practică se pot contamina reciproc, iar principiul benefic și medicul care îl reprezintă pot greși și pot colabora inconștient cu dușmanul lor, fără ca acest lucru să afecteze în vreun fel realitatea dualismului și necesitatea cultului, prin care principiul benefic își conduce lupta. Trebuie amintit că teologii, care trebuie să își definească strategia, sunt reprezentanți ai unei științe, virusologia, care nu își are un loc propriu, ci se situează la granița dintre biologie și medicină. 2) Dacă această practică a cultului a fost, până acum, ca orice liturghie, episodică și limitată în timp, fenomenul neașteptat la care asistăm este acela că ea a devenit permanentă și atotputernică. Nu mai vorbim acum de a lua medicamente sau de a fi supuși unui examen medical sau unei intervenții chirurgicale atunci când este necesar: întreaga viață a ființelor umane trebuie să devină în orice moment locul unei săvârșiri neîntrerupte a cultului. Inamicul, virusul, este întotdeauna prezent și trebuie luptat fără încetare și fără oprire împotriva lui. Religia creștină a cunoscut și ea tendințe totalitare similare, dar acestea au vizat doar pe unii indivizi – în special călugării – care au ales să își pună întreaga lor existență sub semnul îndemnului „rugați-vă neîncetat”. Medicina ca religie adoptă acest îndemn paulin și, în același timp, îl răstoarnă: precum călugării obișnuiau să se roage împreună în mănăstiri, oamenii trebuie acum să practice cultul tot timpul, dar păstrând distanța și fără a rămâne împreună în același loc. 3) Practica cultului nu mai este liberă și voluntară, supusă doar sancțiunilor de natură spirituală, ci trebuie făcută normativ obligatoriu. Coliziunea dintre religie și puterea profană nu este o noutate. Cu toate acestea, noutatea constă în faptul că nu mai privește confesiunea dogmelor, așa cum a fost în cazul ereziilor, ci exclusiv s..

copyright © 2024 mesagerul.ro