Mesagerul.ro

"Nu știi cine e celălalt, dar îi lași toată libertatea să fie așa cum e el". Interviu cu scriitorul Cătălin Dorian Florescu

 Nu știi cine e celălalt, dar îi lași toată libertatea să fie așa cum e el. Interviu cu scriitorul Cătălin Dorian Florescu

Cătălin Dorian Florescu este un scriitor de succes în Elveția, țara unde locuiește de 38 de ani. Trăiește din scris, acum. Ca să scrii atât de bine trebuie să muncești mult. El se documentează ani de zile pentru romanele sale. De pildă, pentru romanul său din 2018 ”Bărbatul care aduce fericirea” a stat in New York ca să se impregneze de atmosfera orașului și să-i descopere aura de acum un secol. A stat și în biblioteci, a vorbit cu oamenii. Apoi a venit în România, în Deltă, unde a mers cu pescarii dimineața – a doua parte a romanului se petrece in Delta Dunării. De ce atâta documentare și efort? Pentru ca scriitura lui pretinde autenticitate, precizie, realitate. Așa funcționează la el scrisul. Iar autenticul Cătălin Dorian Florescu este poate un imigrant, aceasta este povestea lui de viața – ”un singuratic între două lumi”. Tema imigrației este motorul, focul scrieriilor sale. Iar în zilele noastre, imigrația este o lentilă foarte bună pentru a îdiscerne lumea în care trăim. Într-un fel sau altul, problemele lumii noastre sunt legate esențial de tema imigrației. Așa că, scriitorul Cătălin Dorian Florescu este un privilegiat. ”În buricul pământului”, noua sa carte apărută la editura Humanitas, este o colectie de proze scurte, cu subiecte foarte diverse, reunite bineînțeles sub tema imigrației. ___________________ Aceasta este o carte dedicată imigrantului și sunt în aceste nouă povestiri probabil toate ipostazele imaginabile ale imigrantului de azi. Ce reprezintă pentru tine această fantă prin care vezi lumea – a vedea lumea prin problematica imigrantului? Este parte din biografia mea. Și mă țin de ea scriind tot timpul, probabil, aceeași poveste. Și-n romane, și-n aceste povestiri scriu probabil o unică poveste, văzută din multe perspective, ca un caleidoscop prin care lumina se reflectă în diferite cioburi. De fapt, există un regizor admirat de mine și care m-a influențat mult, iar dacă folosesc realism magic în cărțile mele, e datorită lui. Poezia care sper să fie în cărțile mele se datorează lui Fellini, Federico Fellini, marele regizor italian. El a spus spre sfârșitul vieții, într-un interviu al cărui titlu era Sunt un mare mincinos, că își dă seama că probabil a lucrat la același film tot timpul, din noi perspective, totdeauna având o nouă perspectivă. La fel și literatura mea, cărțile mele – la fel ca și filmele lui Fellini – niciuna nu este ca și cealaltă. Tema mă fascinează, se pare, și mă trage spre ea, ca să spun așa, pentru simplul fapt că este – pe de-o parte – parte din biografia mea: la 15 ani am plecat cu părinții în străinătate. Nu eu am decis, nu sunt acel emigrant care a plecat la maturitate, în anii ‘90 – cum am citit în cărți despre românii care au plecat după Revoluție, și care spuneau că sunt scârbiți, și-au dat seama că nu se vor împlini aici și au plecat în alte lumi creând un alt tip de emigrație. Dacă se poate spune că există un alt tip – poate există întotdeauna același tip de emigrație. Eu sunt acel mic copil emigrant, plecat după mamă și tată, oricum încă cu siguranța părinților în jurul lui, care era importantă. Am plecat dintr-un totalitarism comunist al anilor ‘80, într-un fel de aventură cum mi se părea mie atunci, conștientizând că las în urmă totul. În ‘82 mi se părea clar că nu mă voi mai întoarce niciodată. Nu se putea atunci imagina faptul că popoarele din est își vor recâștiga demnitatea în ‘89. Deci, nu am decis și nu a trebuit să găsesc argumente eu, pentru mine, să mă uit în oglindă și să spun: din motivul ăsta pleci. Eram un copil care-mi urmam părinții. Nu era prima oară, după cum bine știi. Cu ani în urmă plecasem cu tatăl meu până în America, din cauza îmbolnăvirii mele. Fusesem emigrant cu el prima oară când aveam 9 ani, în ‘76, ajungând de la Roma în New York, iar tatăl meu dându-și seama că nu va deveni prea fericit în America și intrând într-un fel de panică, s-a hotărât să ne întoarcem și după aceea a urmat a doua călătorie. Ajungând în Elveția am avut grijă să nu rămân pe deplin un emigrant, un străin, am asimilat cultura la 15 ani – destul de repede limba germană – pe care aș fi putut să nu o învăț, la fel cum aș fi putut să uit româna. Cumpără volumul cu autograful autorului Se crea o situație ambiguă în care eram un singuratic între două lumi. Și cred că primul meu talent nu a fost acela neapărat de a scrie, ci acela de a nu mă înstrăina de mine însumi, de a găsi exact drumul de mijloc care mă îmbogățește. Un drum care a făcut ca gradul de libertate din viața mea să crească, să nu scadă. N-am uitat româna, întorcându-mă în țară imediat după Revoluție – și de atunci foarte des, româna care mi-e necesară pentru a înțelege cultura, a vorbi cu personajele mele care au existat, despre care am scris romane, Zaira, Maseurul orb. Altfel aș fi rămas undeva pe afară. Și-n același timp am învățat germana așa de bine încât să mă pot exprima literar în această limbă. Așa am intrat în contact cu societatea, cu cultura în care trăiesc în cotidianul meu – un lucru important ca să te simți fericit. Și de aceea nu pot spune decât că romanele și povestirile mele deapănă aceeași poveste, cu noi personaje, cu noi drame, între continente, Europa, America, între țări, România, Elveția, Germania, Torino. Așa, îmi deapăn povestea, de fapt cum fiecare om și-o deapănă pe-a lui, până la adânci bătrâneți. Ăsta e aproape un tratat de fenomenologie a imigrantului și tu ești într-o poziție cumva privilegiată fiindcă ăsta e elementul prin care putem înțelege ce se întâmplă în lumea de astăzi, imigrantul. Toți suntem afectați într-o formă sau alta de imigrație, aceasta este una dintre problemele esențiale ale acestui deceniu. Fie că am rămas în țară… …și ne-am dori să fim altundeva. Fie că suntem altundeva și am dori să fim din nou în țară. Ne confruntăm economic, social, și-n aproape tot ce trăim cu aceste probleme. În toate sectoarele vieții ne confruntăm cu problema asta. A devenit problema noastră globală, dar, în același timp, personală. Este asta o cale privilegiată de a vedea lumea de astăzi – din perspectiva acestei problematici a emigrantului? Lucrurile sunt așa: într-un timp eram obișnuit să mă gândesc numai la lipsuri, la ceea ce lipsește când ești emigrant. La șansele care nu-ți sunt date de a fi în cultura ta, de a fi împreună cu ai tăi, cu egalii tăi. De a trăi numai în diferență, adică în diferență cu alții. Pentru că, desigur, vorbesc bine germana, dar în Elveția se vorbește dialectul. Eu vorbesc și dialectul, dar se aude tot timpul că sunt un altul decât ei. Privilegiul acesta de a nu fi un altul și de a fi cu ceilalți ar putea fi atunci când nu emigrezi. Există diferite lucruri. Am citit într-o carte în care emigranți români își povesteau povestea, de ce au plecat din România. La un moment dat, unul dintre ei spunea, spre surprinderea mea, de privilegiul de a fi emigrant și de a aparține celor două lumi. El vedea paharul pe jumătate plin și nu pe jumătate gol. Lucru care mie mi-era profund străin și pe care de atunci încerc să mi-l asum. Desigur, nu putem opri emigrația și emigrația a existat întotdeauna. Din timpurile cele mai vechi, când oamenii timpurii s-au ridicat pe două picioare și au vrut să vadă ce e dincolo de orizont și au migrat în căutarea mâncării și au ajuns până în Europa. În romanul meu, Bărbatul care aduce fericirea, povestesc despre migrația europenilor spre America, de la 1850 încolo. Nu erau sirieni, nu erau afgani, erau europeni care veneau în America, tot din aceleași motive. Care sunt, de fapt, motivele emigrației? Puțini pleacă pentru că așa doresc ei, mulți pleacă pentru că găsesc că nu duc o viață în care să fie împliniți. Emigrația duce deseori, poate întotdeauna, la o dezrădăcinare. La 1850 plecau europenii spre America, si români, dar foarte mulți italieni, nemți, evrei, , și ajungeau într-o Americă unde nu erau bine primiți. Dar au creat acel pământ fertil pe care s-a creat apoi civilizația americană. Emigrația are aspecte foarte pozitive și nu se poate opri prin ziduri și prin șanțuri xenofobe sau printr-o etnicizare oricât de puternică. Gândirea de culturi omogene, că am fi toți la fel, apare de abia cu statele naționale care aveau nevoie de oameni care să se identifice cu anumite granițe, cu anumite legi, să plătească taxe. Deci este un fenomen relativ nou, faptul că am fi omogeni. Nici măcar în România nu sunt toate regiunile omogene, toți români. Nici în Elveția nu sunt, suntem patru culturi, cu toate că partidul de dreapta – unul dintre partidele cele mai feroce și mai de succes din Europa – partidul nostru populist de dreapta are 25% din alegători. Tot al patrulea locuitor se teme de Europa, de emigranți, printre care și de români, care sunt des o temă. Dar, cum am spus, emigrația rămâne o șansă. În domeniul culturii, există mulți, și nu numai români, mulți așa ziși, cum se spune în spațiul german, elvețieni sau nemți cu un background de emigranți. Așa se spune, e un eufemism. Există mulți oameni în cultură care provin de altundeva, în prima, a doua sau a treia generație, care creează, fac cultură elvețiană, fac cultură germană. Există scriitori care, cu rădăcini prin toată lumea, ca și mine, scriu literatură excelentă în spațiul elvețian, german și austriac. Se poate vedea că ei au o șansă. Nu trebuie uitat că spiritul uman nu poate accepta prea multă disonanță, prea multă iritare. E foarte greu. Avem întotdeauna o presiune interioară de a face lucrurile clare, alb sau negru. De a găsi șabloane și de a găsi sertare – și asta facem și cu prietenii noștri și cu noi înșine. Ne luăm libertatea de a fi liberi, de a fi altul, de a fi diferiți zilnic, de a fi, cum se spune, wiedersprüchlich – când spui lucruri care se bat cap în cap. Și pentru noi înșine avem tot timpul etichete, cine suntem, cine e celălalt, cine e cultura, cine sunt românii pentru nemți sau elvețieni. Aceasta mi se pare cea mai mare șansă și lecție pe care trebuie s-o învățăm: a învăța să suportăm disonanță, diversitatea, fără a ne simți atacați și fără a ridica ziduri. A reuși să suporți diversitatea – o disonanță unitară cognitivă. Nu știi cine e celălalt, dar îi lași toată libertatea să fie așa cum e, fără să găsești clișee pentru el și resentimente. Mi se pare o probă ..

copyright © 2024 mesagerul.ro