Articolul de faţă are ca punct de plecare un citat: „Istoria adevărată şi relevantă este descrisă de cei care au trăit-o”. Autorul acestei afirmaţii (greşite, în opinia noastră) este domnul dr. Marin Vlada, editor al celor două volume publicate anul trecut la Editura Matrix Rom din Bucureşti şi intitulate „Istoria informaticii româneşti. Apariţie, dezvoltare şi impact. Oameni, instituţii, concepte, teorii şi tehnologii”. Proiectul respectiv are ca referenţi ştiinţifici pe domnul academician prof.dr. Mihail-Viorel Bădescu (preşedintele Diviziei Istoria Ştiinţei – Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii din cadrul Academiei Române) şi pe doamna prof.univ.dr. Eufrosina Otlăcan, vicepreşedinte al aceleaşi „unităţi militare” a Academiei Române. Pentru persoanele sensibile şi cu probleme cardiace, recomandăm să aibă în preajma lor un pahar cu apă şi medicamente pentru scăderea tensiunii arteriale, dacă intenţionează să citească până la capăt articolul de faţă despre Proiectul naţional ROINFO „Realizări româneşti în domeniul Informaticii (sic!)” 2018-220 (sic!), coordonat de dr. Marin Vlada. Greşelile de mai sus aparţin domnului academician prof.dr. Mihail-Viorel Bădescu şi pot fi găsite în referatul său despre lucrarea menţionată, publicat în întregime la începuturile ambelor volume – la fel ca referatul doamnei prof.univ.dr. Eufrosina Otlăcan şi confesiunile profesorilor dr. Ion Văduva şi dr. Stelian Niculescu. Vom reveni asupra acestui aspect în partea dedicată formei lucrării, publicate cu bani publici – repetăm, sub egida Academiei Române. În opinia coordonatorului celor două volume, istoria se reduce la rememorarea şi povestirea unor evenimente şi fapte de oamenii care au asistat, într-un fel sau altul, la acestea. O asemenea istorie este „adevărată şi relevantă”? Nu ştim în ce măsură sunt de acord cu această viziune domnul academician Ioan Aurel Pop (preşedinte al Academiei Române şi istoric) şi membrii Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române. În cazul de faţă, putem doar să presupunem că diletantismul istoric promovat de domnul dr. Marin Vlada, cu majuscule, chiar de la paginile 3 ale celor două volume (unde, în mod normal, se consemnează autorul cărţii sau instituţia sub egida căreia apare volumul, titlul cărţii, editura şi anul publicării) nu a fost niciodată analizat şi contracarat de onorabilii membri ai Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române şi nici de domnul academician Ioan Aurel Pop, deoarece instituţia respectivă funcţionează, probabil, pe principiul bisericuţelor (Nu ştie stânga ce face dreapta şi invers!). Cu tristeţe constatăm faptul că, undeva, în interiorul Academiei Române, principiul vaselor comunicante nu funcţionează normal şi, drept urmare, prin „unitatea militară” intitulată, în mod pompos, Divizia Istoria Ştiinţei, se difuzează „istoria adevărată şi relevantă” a unui neofit. Acesta neagă, cu o dezinvoltură care aminteşte de anii luptei de clasă, principiile de cercetare istorică şi majoritatea surselor care stau la baza alcătuirii unei lucrări în acest domeniu: documentele aflate în diferite arhive (de stat şi private), colecţiile de obiecte, documentele oficiale şi diverse culegeri de documente publicate de-a lungul timpului, enciclopediile, dicţionarele, albumele, memoriile (Nota bene! Aici este locul acestora, într-o lucrare istorică!), presa (ziare, reviste, publicaţii ocazionale), lucrările generale, lucrările de specialitate (dedicate strict subiectului analizat de cercetător), studii şi comunicări ştiinţifice, articolele de specialitate şi de popularizare a istoriei, site-urile, blog-urile, casetele audio şi video, filmele şi multe altele. Se poate ca istoria memorialistică să ofere detalii interesante despre faptele şi evenimentele care au avut loc, însă nimeni nu poate garanta că relatările respective sunt „adevărate şi relevante”. Toate ideile afirmate de martorii oculari trebuie verificate atent, cu ajutorul surselor pe care le-am menţionat. Uneori, nici măcar după o asemenea operaţiune nu există posibilitatea de a afirma că am aflat „adevărul relevant”. Trecem la punctul următor al analizei noastre: forma lucrării – un dezastru complet, sub egida „unităţii militare” Divizia Istoria Ştiinţei. Nu cunoaştem ce anume a fost în mintea celor care au botezat astfel o entitate de cercetare ştiinţifică a Academiei Române. Acest caz ne aducem aminte de întrebarea pe care Iosif Stalin ar fi pus-o la Ialta, în februarie 1945, în momentul în care Winston Churchill a propus ca Statul Vatican să fie atras de partea Naţiunilor Unite: „Câte divizii are Papa?”. Parafrazându-l pe dictatorul sovietic, ne întrebăm câte divizii are domnul academician Ioan Aurel Pop, dacă membrii Academiei Române participă cu arma în mână la operaţiunea de mobilizare a armatei române, în caz de necesitate, şi când va renunţa conducerea acestei instituţii la un termen militar cu totul nepotrivit pentru entităţile ştiinţifice din compunerea Academiei Române? În acest context, orice asemănare cu Brigada Tehnico-Ştiinţifică a Departamentului Securităţii Statului este pur şi simplu întâmplătoare. Dezastrul lucrării menţionate porneşte chiar de la prima pagină şi în fotografiile următoare evidenţiem doar câteva greşeli flagrante, printr-o încercuire a lor cu culoare roşie. După cum am menţionat, paginile 3 din ambele volume trebuiau dedicate titlului cărţii – nu imaginaţiei pseudo-artistice a autorului ori a redactorului. Şi dacă am amintit despre redactor, numele său nu a fost menţionat deoarece fie nu a existat, fie i-a fost ruşine să fie consemnat în ambele volume. Cert este faptul că modul de alcătuire şi de aranjare a conţinutului lucrării – informaţii puse cu furca, fără logică şi sens, claie peste grămadă şi cu greşeli majore, repetate şi contradictorii de cronologie a evenimentelor – a fost acceptat de coordonatorul Marin Vlada şi de prietenul său, domnul Iancu Ilie (directorul editurii – volumul II, pagina 65) deoarece, probabil, aceştia nu au dorit să împartă cu alte persoane banii oferiţi de statul român, în perioada 2018-2019, pentru acest proiect – prin intermediul Academiei Române, Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii, Divizia Istoria Ştiinţei. Până în prezent, nu am reuşit să găsim răspunsuri la cinci întrebări: 1. De ce domnul dr. Marin Vlada nu a publicat ambele volume la Editura Academiei Române? 2. De ce s-a consemnat, pe paginile de titlu, „Capitolul 1 Contextul internaţional la apariţia şi evoluţia calculatoarelor” (vol. I), respectiv „Capitolul 2 Contextul naţional privind fondarea informaticii româneşti” (vol II)? 3. De ce ambele volume au indexul de nume de persoane deasupra cuprinsului (vol. I), respectiv înainte de cuprins (vol. II) şi la sfârşitul lor? Era suficient unul singur, în fiecare carte, la final. 4. De ce cuvântul introductiv este identic în cele două volume (inclusiv fotografiile, mai mici decât o marcă poştală – care n-ar fi trebuit publicate acolo)? 5. Există vreun academician român capabil să oprească publicarea în aceeaşi manieră a altor trei volume din lucrarea respectivă – care face de râs Academia Română (sub egida căreia a fost editată) şi comunitatea ştiinţifică din România? Nu mai întrebăm despre banii aruncaţi pe fereastră de statul român pentru proiectul respectiv şi despre modul de recuperare a lor de la cei vinovaţi de ratarea în întregime a obiectivelor propuse în documentele semnate la Academia Română. În conţinutul lucrării coordonate de dr. Marin Vlada sunt reluate foarte multe date şi informaţii din poveştile relatate de colegii săi mai în vârstă cu alte prilejuri (unele dintre acestea fiind chiar contradictorii). De exemplu, în luna aprilie 195..