Diferendele tribale şi dinastice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor, au marcat puternic Orientul Mijlociu. Animozităţile istorice şi culturale şi conflictele pentru controlul resurselor naturale, în condiţiile menţinerii graniţelor trasate de puterile coloniale după primul război mondial, au accentuat tensiunile existente. Nici chiar mişcările pro-arabe nu au reuşit, după anul 1950, să învingă obstacolele care stau în calea formării unui mare stat unic arab. Rând pe rând, Egiptul, Siria şi Irakul au fost percepute ca o ameninţare majoră la adresa ţărilor din întreaga zonă, ca urmare a orientării politice adoptate de liderii politici ai celor trei state. Mai mult decât atât, majoritatea conducătorilor arabi au sprijinit, în anii 1990-1991, Forţa multinaţională condusă de Statele Unite ale Americii împotriva regimului de la Bagdad, pentru înfrângerea armatei irakiene şi eliberarea Kuweitului în luna februarie 1991. Liderii statelor din Orientul Mijlociu nu au privit niciodată cu ochi buni amestecul S.U.A. şi al Uniunii Sovietice în regiune, însă au căutat să utilizeze disputa dintre cele două superputeri pentru a-şi întări propriile poziţii. Pe acest fond, atât diplomaţii americani, cât şi cei sovietici au fost nevoiţi să înveţe adevărate lecţii de „dans cu lupii”, înainte de contactele lor cu imprevizibilii conducători ai ţărilor din zonă. Şi, spre deosebire de reprezentanţii Departamentului de Stat, emisarii Kremlinului au avut o problemă în plus de rezolvat: ateismul Moscovei era în divergenţă cu puternicul sentiment religios existent la popoarele din Orientul Mijlociu. Poate că şi din această cauză, liderii Arabiei Saudite, de exemplu, au fost mereu în tabăra antisovietică. Ei au respins mereu, în numele credinţei lor şi a învăţăturii lui Mahomed, orice orientare politică asemănătoare comunismului. Mişcările naţionaliste şi cele revoluţionare au fost şi sunt considerate extrem de periculoase de către conducătorii saudiţi. Pe de altă parte, intransigenţa religioasă a popoarelor din Orientul Mijlociu a provocat conflicte armate extrem de dure: războaiele arabo-israeliene din 1948, 1956, 1967, 1973; războiul dintre Iran şi Irak (1980-1988); războiul civil izbucnit în Liban în 1975 şi invadarea aceluiaşi stat de armata israeliană, în anul 1982. Alături de acestea, pot fi menţionate şi disputele de ordin teritorial dintre: Siria şi Irak, Irak şi Arabia Saudită, Siria şi Liban, Arabia Saudită şi Yemen, Siria şi Iordania, Egipt şi Libia, Algeria şi Maroc, Egipt şi Sudan. Primul război din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declanşat în anul 1980, ca urmare a unor neînţelegeri politice. Între fundamentaliştii iranieni şiiţi – care au ajuns la putere în 1979 şi l-au alungat pe şahul Reza Pahlavi – şi liderul sunnit care se afla la conducere în Irak, situaţia s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privinţa modului cum trebuiau conduse statele musulmane. Iar existenţa unei minorităţi şiite în sudul Irakului a amplificat temerile conducătorului de la Bagdad privind o posibilă înlăturare a sa de către regimul de la Teheran. În consecinţă, Saddam Hussein a declanşat o serie de represalii împotriva populaţiei şiite din Irak, fapt care a stârnit un val de proteste în capitala Iranului. A urmat o escaladare rapidă a tensiunii dintre cele două state, iar disputa teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de raţiuni politice care au condus la un război pustiitor şi inutil. După opt ani de suferinţe impuse celor două popoare, fără să se înregistreze victoria militară decisivă, între cele două părţi s-a încheiat un armistiţiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunţa la pretenţia sa ca Irakul să aibă o suveranitate deplină asupra fluviului Shatt-el-Arab. Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului acelui curs de apă, care constituie în acelaşi timp şi o graniţă naturală între cele două state. Scrisoarea pe care Saddam Hussein a adresat-o, la 14 august 1990, preşedintelui Iranului, după ce Kuweitul a fost ocupat de armata irakiană, nu a făcut decât să confirme faptul că liderul de la Bagdad accepta să respecte armistiţiul încheiat în anul 1988, să elibereze imediat prizonierii de război iranieni şi să aplice prevederile tratatului de la Alger, semnat în 1975. Din acel moment, a fost uşurată şi activitatea observatorilor UNIIMOG (United Nations Iran-Iraq Military Observer Group), care urmăreau de doi ani aplicarea corectă a prevederilor acordului de încetare a focului. Pe de altă parte, liderul irakian a profitat de situaţie, retrăgându-şi o parte din trupele sale dispuse la frontiera cu Iranul pentru a-şi putea consolida regimul de ocupaţie din Kuweit. Totodată, decizia lui Saddam Hussein a determinat plecarea grupului de observatori UNIIMOG, al cărui mandat a expirat la 28 februarie 1991 şi nu a mai fost reînnoit de O.N.U. Cu toate acestea, problemele dintre Iran şi Irak nu erau soluţionate complet. În cursul intervenţiei Forţei multinaţionale împotriva armatei irakiene, pentru eliberarea Kuweitului, Saddam Hussein a reuşit să trimită în Iran cea mai mare parte a avioanelor sale militare. Superioritatea aeriană evidentă a coaliţiei conduse de S.U.A. l-a forţat pe liderul de la Bagdad să încerce această metodă, cu totul originală, pentru a-şi ocroti aparatele de zbor achiziţionate din Occident şi Uniunea Sovietică, în timpul războiului iraniano-irakian. Un proverb românesc („S-a făcut frate cu dracul până când a trecut puntea!”) poate fi folosit ca o concluzie la situaţia în care s-a aflat, în acel moment, Saddam Hussein. Un număr de 115 avioane irakiene (24 Mirage F-1, 4 Suhoi-20, 40 Suhoi-22, 24 Suhoi-24, 7 Suhoi-25, 12 MIG-23, 4 MIG-29) au reuşit să aterizeze în Iran, însă Teheranul a anunţat că pe aeroporturile sale se aflau doar 22 de aparate care aparţineau Bagdadului. Atunci s-a presupus faptul că iranienii au oprit celelalte avioane irakiene în contul despăgubirilor de război care li se cuveneau după conflictul din 1980-1988. Până în prezent, nu am găsit explicaţii oficiale referitoare la motivele care au condus la decizia respectivă şi nici amănunte privind soarta acelei flote aeriene. O altă sursă majoră de tensiune dintre cele două state o reprezintă minoritatea şiită din Irak. După înfrângerea suferită în Kuweit de armata irakiană, câţiva lideri ai comunităţii şiite din sudul ţării au declanşat, în prima parte a lunii martie 1991, o revoltă împotriva sunniţilor conduşi de Saddam Hussein. Răscoala a fost însă repede înăbuşită de unităţile Gărzii Republicane, loiale liderului irakian. Cu acel prilej, au apărut discuţii privind un posibil ajutor pe care Teheranul l-ar fi acordat coreligionarilor săi din ţara vecină. Totul a rămas la stadiul de presupunere, însă acest element de tensiune nu trebuie neglijat în momentul în care se analizează relaţiile dintre cele două state, în actualul context internaţional. De asemenea, nu trebuie să fie uitate legăturile autorităţilor de la Bagdadul cu comunităţile sunnite din Iran, situate atât în nord-vest (la graniţa cu Irakul), cât şi în estul şi sud-vestul ţării, precum şi problemele cu care se confruntau iranienii, după ce au primit un flux de refugiaţi afgani în anii ’80. Mozaicul religios din regiune poate permite liderilor politici irakieni să apeleze la populaţia afgană (în marea ei majoritate sunnită) împotriva Iranului sau a altor state ale lumii. Aspectele privind finanţarea se pot rezolva uşor, utilizând veniturile obţinute din vânzarea atât a produselor petroliere irakiene, cât şi a opiului afgan (cel mai mare producător de opiu din lume este Afganistanul). Şi dacă se urmăreşte astăzi modul în care şeicul Osama bin Laden îşi difuza mesajele sale televizate antiamericane, precum şi felul în care au fost realizate acestea, putem distinge mai multe elemente utilizate de propagandiştii irakieni în cursul războiului din Golf, din 1990-1991 (de exemplu: imaginea conducătorului unic, izbăvitor; frazele cu un impact mediatic foarte puternic, de genul „un război religios între creştini şi musulmani”). Nu este nimic nou sub Soare în Orientul Mijlociu. Disputa irakiano-kuweitiană din anul 1990 a fost cauzată, la rândul său, de opiniile politice divergente privind dreptul de control asupra resurselor de hidrocarburi din zonă. Mărul discordiei l-a reprezentat preţul petrolului pe piaţa mondială. Cererile Bagdadului, de modificare a graniţei dintre cele două state, au fost doar un simplu pretext, folosit de Saddam Hussein pentru a arăta că este hotărât să impună kuweitienilor preţul care îi convenea. Dacă, în ianuarie 1990, barilul de petrol se vindea cu 20,5 dolari, în luna iunie 1990 acesta valora doar 13 dolari. Discuţiile în cadrul O.P.E.C. (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol), dintre reprezentaţii grupului de state care susţineau un preţ „înalt” (din care făcea parte Irakul) şi grupul de ţări adepte ale preţului „scăzut” (în care se aflau Kuweitul, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită), nu au reuşit să lămurească problemele. Regimul de la Bagdad invoca faptul că o scădere a preţului cu un singur dolar pentru un baril de petrol îi reducea veniturile anuale cu un miliard de dolari. În acest sens, ministrul de externe irakian, Tariq Aziz, a declarat, după invadarea Kuweitului: „În bugetul de stat din acest an (1990 – nota P. Opriş) a fost prevăzută suma de 7 miliarde de dolari pentru achitarea datoriilor, ceea ce reprezintă o sumă imensă, lăsându-ne cu un venit care acoperă doar plata serviciilor de bază ale ţării noastre. Bugetul nostru se bazează pe un preţ de 18 dolari/baril, dar de când kuweitienii au început să inunde lumea cu petrol, preţul lui a scăzut cu o treime. Când ne-am întâlnit din nou la Jidda, la sfârşitul lunii iulie, Kuweitul a spus că nu este interesat de nici o schimbare. Suntem disperaţi acum şi nu ne putem onora notele de plată pentru importurile de alimente. A fost un război al foametei. Când vă veţi utiliza puterea voastră militară (a S.U.A. – nota P. Opriş) doar pentru a vă apăra?”. Prin întrebarea din finalul declaraţiei, ministrul irakian a încercat să indice faptul că administraţia americană ar fi săvârşit o agresiune asupra Irakului. Pe de altă parte, se pare că liderii kuweitieni au evaluat greşit situaţia de criză în care se aflau şi, astfel, s-a ajuns la un deznodământ brutal al diferendului dintre cele două ţări. După încheierea operaţiunii militare „Furtună în Deşert”, la 28 februarie 1991, între Irak şi Kuweit au fost stabilite contacte în scopul demarcării graniţei dintre cele două state. O comisie O.N.U. s-a deplasat la faţa locului şi a început măsurătorile topografice, utilizând ca document de bază acordul semnat la 4 octombrie 1963 de reprezentanţii ambelor ţări. În aprilie 1991 a sosit în zonă şi comisia UNIKOM (United Nations Iraq/Kuweit Observer Mission) pentru a monitoriza activitatea la Khor Abdullah şi în zona demilitarizată dintre statele respective. Delimitarea suprafeţei neutre s-a făcut plecându-se de la frontiera comună şi zona respectivă a inclus o fâşie de teren irakian de 10 km lăţime, respectiv o porţiune de teren kuweitian, lată de 5 km, de-a lungul întregii graniţe. Securitatea tuturor străinilor a fost asigurată până în luna iunie 1991 de companii de „căşti albastre” austriece şi daneze din cadrul Forţei O.N.U. de menţinere a păcii în Cipru (UNFICYP), precum şi de subunităţi fijiene, ghaneze şi nepaleze din cadrul Forţei O.N.U. de menţinere a păcii în Liban (UNIFIL). Efectuând măsurătorile topografice pentru marcarea frontierei, ..