Mesagerul.ro

Paștele de acasă. Ce poate rămâne valid după epidemie

 Paștele de acasă. Ce poate rămâne valid după epidemie

Anul acesta, Săptămâna Patimilor și Paștele ne află închiși în casă. Interzicerea de a merge la biserică pare să fie ea însăși pentru mulți oameni o sfidare la adresa lui Dumnezeu. Dar cine poate să pretindă că este imun în fața bolii, doar sub pretextul participării la Liturghie? Și cine și-ar putea permite să se joace cu viața celuilalt, disprețuind cursul firesc al prudenței? Minusculul organism care trăiește pe seama trupului omenesc a reușit într-adevăr să cutremure siguranța lumii, preocupată să-și delimiteze autonomia față de crezul religios, iar mai departe frica și-a făcut datoria. În speranța că vor rămâne în colțul lor neatinși de val, acum, când teama de moarte sau preocuparea pentru siguranța celor dragi consumă inimile, oamenii au șansa de a privi altfel Paștele. Alegerile, limitele, perspectivele, eficiența, ba chiar și precedențele pascale se rescriu pe fondul pătimirilor societății aspru lovită în referințele sale. Chiar și Evanghelia de la Liturghia Învierii surprinde această distanță implacabilă dintre așteptările omului și acelea pe care le are Dumnezeu: „În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu l-a cunoscut. Întru ale sale a venit, dar ai săi nu l-au primit” (Io. 1, 10-11). Un Dumnezeu care a fost primit rău și, culmea, rămâne nefrecventabil pentru alegerile omului. Mai mult, Cel Atotputernic se expune surprinzător în continuare libertății omului de a-l refuza. În noaptea Joii Mari, terorizați de frică, toți ucenicii l-au lăsat singur pe Isus. Deși ei l-au abandonat, au trăit cu impresia că Isus a fost cel care i-a părăsit. Evident, nimănui nu-i este ușor să se pună în discuție până atunci când febra evenimentelor arată că lucrurile nu pot fi privite exclusiv din perspectivă personală. Frica de moarte și instinctele primare ale vieții au oferit constatări pe care, altfel, nici în vis omul nu le-ar fi luat în considerare. Familia și cuviința vieții, cumpătarea, generozitatea și răbdarea sau grija față de semeni, șansa de a observa comuniunea, dar și riscul de a muri în solitudine au bulversat existența. Este evident că izolarea acestor săptămâni și imposibilitatea de a merge la biserică au dezvăluit nevoia de repere și de sprijin. Pentru un creștin, confruntarea cu teama descrie însă cel mai bine invitația de a regăsi paternitatea lui Dumnezeu. De aceea, experiența slăbiciunii de acum revelează, în lumina Pătimirii lui Isus, că noi suntem cei care ne îndepărtăm de Dumnezeu, și nu El de noi. Creștinul care se străduiește nu e neapărat mai bun decât alți oameni. Are însă o datorie mai mare care îl leagă de semeni, fiindcă învierea pe care este invitat să o trăiască în alegerile sale nu e un soi de reanimare, ci o nouă viață. Trăind într-adevăr altfel și împărtășind puțin câte puțin din eroismul lui Hristos, omul care crede are misiunea de a transmite în jur acest eroism, cu modestia tipică a unei persoane preocupate pentru sufletul său. Nu este atunci un har providențial să vezi cum lumea nu deține siguranța absolută? Sau să te întrebi cât de jos ar trebui să cobori pentru a putea surprinde lucrurile esențiale ale vieții și rostul jertfei lui Isus? Se poate coborî oare mai jos de groaza infectării cu un virus păcătos, pentru a pune întrebări lucide și a constata că Isus rămâne alături pe aceeași cale a pătimirii? Atunci când și-a p..

copyright © 2024 mesagerul.ro