La 24 august 2019 s-au împlinit 70 de ani de la intrarea în vigoare a tratatului semnat la Washington D.C., la 4 aprilie 1949, în scopul creării Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Pentru a sărbători acest eveniment, şefii de stat şi de guverne ai celor 29 de ţări membre ale alianţei politico-militare s-au întâlnit la Londra (3-4 decembrie 2019). Mai puţin cunoscut de opinia publică din zilele noastre este faptul că autorităţile de la Moscova au solicitat, în urmă cu 65 de ani, accederea Uniunii Sovietice în NATO. În acel scop, la 31 martie 1954, Ministerul Afacerilor Externe al U.R.S.S. a remis o notă reprezentanţilor oficiali de la Moscova ai S.U.A., Marii Britanii şi Franţei. Autorităţile sovietice au afirmat atunci că doreau să examineze propunerea respectivă împreună cu guvernele din statele menţionate, care au câştigat în anul 1945 războiul împotriva Germaniei alături de armata U.R.S.S. Celelalte ţări membre ale NATO erau excluse, în mod premeditat, de diplomaţia sovietică din procesul de analiză şi decizie. Astfel, se încerca slăbirea coeziunii alianţei prin generarea unor proteste ale reprezentanţilor ţărilor mici, în interiorul NATO, faţă de nerespectarea de către S.U.A., Marea Britanie şi Franţa a principiului egalităţii în drepturi, în NATO. Iniţial, propunerea autorităţilor de la Moscova a fost oferită sub forma unui Tratat general-european de securitate colectivă în Europa, la conferinţa de la Berlin a miniştrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii şi Franţei (25 ianuarie – 18 februarie 1954) – fără a se menţiona atunci despre aderarea Uniunii Sovietice la NATO. La 10 februarie 1954, Viaceslav Molotov a susţinut că proiectul său contribuia la menţinerea păcii pe continent. În acelaşi timp, se rezolva o altă problemă: Germania se putea unifica, dacă se angaja să nu adere la nici o alianţă îndreptată împotriva unei puteri care a învins-o în cel de-al doilea război mondial. Proiectul respectiv a fost respins de miniştrii de Externe ai S.U.A., Marii Britanii şi Franţei. Aceştia au solicitat, în primul rând, acordul sovieticilor pentru a se organiza alegeri libere în întreaga Germanie. După aceea, trebuia elaborată şi aprobată Constituţia ţării unificate şi se forma un nou guvern – care semna tratatul de pace cu cele Patru Mari Puteri. Viaceslav Molotov nu a fost de acord şi a propus, la 4 februarie 1954, crearea unui guvern provizoriu pe întreaga Germanie, fără a se organiza alegeri, în prealabil. Fiecare parlament – din R.D.G. şi R.F.G. – urma să negocieze cu cealaltă parte pentru alcătuirea unui guvern comun. Contextul în care avea loc dezbaterea respectivă era complicat. În Occident existau deja conturate două mari tendinţe privind asigurarea securităţii politice şi militare a statelor din acea parte a continentului: „soluţia europeană” şi „cooperarea transatlantică”. În primul caz, au fost întreprinse demersuri pentru înfiinţarea Comunităţii Defensive Europene, pe baza planului propus la 24 octombrie 1950 de René Pleven. În opinia prim-ministrului francez, şase state – Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg – erau capabile să creeze o Armată Europeană. Planul S.U.A. referitor la înfiinţarea a 12 divizii vest-germane, sub egida NATO, era privit cu suspiciune la Paris şi liderii politici francezi, care susţineau ideea întăririi procesului de integrare europeană, considerau că ei pot avea un rol dominant în deciziile privind securitatea şi apărarea din Occident. Poziţia secundară a S.U.A. din planul respectiv a avut o latură subiectivă, care ţinea de orgoliul politicienilor francezi, şi una obiectivă: crearea unei organizaţii politico-militare pe care autorităţile sovietice să nu o considere ostilă faţă de interesele U.R.S.S. pe continentul european şi care, în acelaşi timp, să ofere celor şase state vest-europene securitatea militară pe care o doreau. Din păcate, viziunea franceză era utopică atâta timp cât Iosif Stalin considera că orice stat, care nu fusese încă ocupat de armata sovietică, putea să fie considerat un pericol potenţial pentru U.R.S.S. Acesta este, probabil, unul dintre motivele pentru care Iosif Stalin a hotărât înarmarea statelor europene din blocul sovietic începând din luna ianuarie 1951, punând astfel piatra de temelie a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. În analiza evenimentelor din acea perioadă, nu putem neglija faptul că Iosif Stalin a avut la dispoziţie, la un moment dat, o serie de informaţii strict secrete, care dezvăluiau conţinutul discuţiilor purtate la Washington de preşedintele Harry Truman cu prim-ministrul Clement Attlee (3-8 decembrie 1950). Diplomatul britanic Donald Maclean, care furniza de mulţi ani informaţii serviciilor de spionaj sovietice, a oferit autorităţilor de la Moscova atât minutele de la începutul convorbirilor dintre cei doi lideri occidentali, cât şi documentele de evaluare a rezultatelor obţinute de premierul britanic, în urma întâlnirilor sale repetate din capitala S.U.A. cu preşedintele american, în decembrie 1950. Una dintre problemele analizate atent de Harry Truman şi Clement Attlee a fost cea germană. Pe de o parte, NATO avea nevoie în acel moment de efective militare mult mai mari. Pe de altă parte, cheltuielile alianţei erau din ce în ce mai greu de susţinut de S.U.A., principala forţă care finanţa NATO. Soluţia la aceste probleme o putea oferi guvernul de la Bonn, atât din punct de vedere militar, cât şi financiar, cu condiţia ca U.R.S.S. şi statele vecine cu Republica Federală Germania să accepte ideea creării unor unităţi militare vest-germane şi includerea acelei ţări în sistemul de securitate colectivă din vestul Europei (Uniunea Occidentală, NATO şi, la un moment dat, Comunitatea Defensivă Europeană). La rândul său, Ernest Bevin (ministrul Afacerilor Externe al Marii Britanii) a afirmat la 5 ianuarie 1951, în cadrul reuniunii prim-miniştrilor statelor din Commonwealth, că trupele de „voluntari chinezi” fuseseră angajate în războiul din Coreea, în luna octombrie 1950, pentru ca liderii politici occidentali să menţină în Orientul Îndepărtat un număr mare de unităţi militare, blocându-se astfel planurile militare de apărare a vestului Europei, elaborate de statele din NATO şi Uniunea Occidentală. Acea declaraţie a fost făcută după o lună de zile de la discuţiile care au avut loc la Washington, dintre Harry Truman şi Clement Attlee. În acest fel, se confirmă indirect faptul că liderii S.U.A. şi Marii Britanii urmau să întărească, semnificativ, dispozitivele lor militare din Europa occidentală, în perioada imediat următoare. Informaţia respectivă, oferită de spionul Donald Maclean autorităţilor de la Moscova în decembrie 1950, era esenţială pentru Iosif Stalin, care avea interesul să ştie cu ce fel de probleme se confrunta NATO şi să înţeleagă ce însemna Comunitatea Defensivă Europeană. Totodată, putem să presupunem că informaţiile furnizate serviciilor secrete sovietice de Donald Maclean, în decembrie 1950, l-au convins pe Iosif Stalin să ordone înarmarea, în cel mai scurt timp, a Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei, României şi Bulgariei. Revenind la Planul Pleven, reprezentanţii S.U.A., Marii Britanii şi Franţei au acceptat, printre altele, să pună capăt regimului de ocupaţie din Republica Federală Germania. În acel sens, la 26 mai 1952 a fost semnat la Bonn, împreună cu Konrad Adenauer, Tratatul privind relaţiile dintre cele trei Puteri şi R.F. Germania, cunoscut şi sub denumirea de Tratatul comun. A doua zi, cancelarul vest-german a participat de pe poziţii egale, împreună cu reprezentanţii Franţei, Italiei, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului, la ceremonia semnării la Paris a tratatului referitor la înfiinţarea Comunităţii Defensive Europene. Autorităţile de la Moscova au condamnat imediat cele două acţiuni diplomatice şi au acuzat pe reprezentanţii S.U.A., Marii Britanii şi Franţei că au încălcat acordurile de la Potsdam din anul 1945, privind statutul Germaniei după încheierea celui de-al doilea război mondial. Marea Britanie a avut o poziţie distinctă faţă de sistemul de apărare propus de René Pleven. Autorităţile de la Londra nu au dorit să fie incluse în acesta, dar s-au angajat să îşi menţină patru divizii motorizate şi o forţă aeriană semnificativă pe teritoriul vest-german, capabile să acţioneze în cazul în care sovieticii declanşau o ofensivă prin surprindere împotriva ţărilor membre ale Comunităţii Defensive Europene. În paralel, autorităţile de la Casa Albă au continuat acţiunile pentru dezvoltarea NATO în cadrul cooperării transatlantice. În acest sens, la 19 iunie 1951 a fost semnat la Londra Acordul între statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forţelor lor (prevederile sale intrând în vigoare la 23 august 1953), iar la Ottawa s-a adoptat Acordul privind statutul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, al reprezentanţilor naţionali şi al personalului internaţional (20 septembrie 1951). Structura alianţei a fost reorganizată la 4 aprilie 1952, după primirea în rândurile sale a Greciei şi Turciei (care au aderat la NATO, la 18 februarie 1952) şi pentru ca preşedintele Consiliului Supleanţilor să poată deveni secretar general al NATO. În acelaşi an, s-a încheiat la Paris Protocolul privind statutul comandamentelor militare internaţionale (28 august 1952). Decesul neaşteptat al lui Iosif Stalin şi reconsiderarea de către autorităţile de la Moscova a unor probleme grave, care afectau relaţiile internaţionale (războaiele din Coreea şi Indochina, situaţia complicată dintre Republica Federală Germania şi Republica Democrată Germană, regimul de ocupaţie militară din Austria), au condus în cele din urmă la organizarea şi desfăşurarea conferinţei de la Berlin a miniştrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii şi Franţei (25 ianuarie – 18 februarie 1954). În acest context, menţionăm insistenţa cu care autorităţile de la Moscova au propus în anul 1954 celor de la Washington, Londra şi Paris – la 10 februarie (la conferinţa de la Berlin), 31 martie, 24 iulie, 10 septembrie şi 23 octombrie – desfăşurarea unor discuţii pentru semnarea, în final, a unui Tratat general-european de securitate colectivă în Europa. În acelaşi timp, se poate observa că diplomaţii sovietici au abordat chestiunile respective într-un mod gradat, propunerea privind aderarea U.R.S.S. la NATO fiind făcută după o lună de zile de la încheierea la Berlin a conferinţei miniştrilor de Externe. Reprezentanţii statelor europene occidentale au reacţionat în mod unit la 23 aprilie 1954, la Paris, în cadrul Consiliului Nord Atlantic. După încheierea reuniunii, s-a emis un comunicat de presă în care se reafirmau ideile despre necesitatea creării Comunităţii Defensive Europene, politica de cooperare diplomatică a statelor din NATO şi nerecunoaşterea de către acestea a regimului comunist din Republica Democrată Germană. Cu aceste idei s-a mers mai departe, la Conferinţa de la Geneva (26 aprilie – 21 iulie 1954), organizată pentru analizarea problemelor din peninsula coreeană şi încetarea conflictului militar din Indochina. Răspunsul la nota sovietică, referitoare la propunerea de aderare a U.R.S.S. la NATO, a fost emis şi publicat de reprezentanţii guvernelor S.U.A., Marii Britanii şi Franţei la 7 mai 1954. Aceştia au considerat nerealistă propunerea respectivă şi au subliniat faptul că autorităţile de la Moscova trebuiau să caute şi să găsească soluţii, împreună cu guvernele de la Washington, Londra şi Paris, pentru încheierea tratatului de pace cu Austria, pentru rezolvarea problemei germane, pentru a finaliza cu succes Conferinţa de la Geneva (care se desfăşura atunci), pentru stabilirea unui acord de dezarmare generală (pro..