Fie-mi îngăduit să încep cu o istorie, cât se poate de reală. Cu aproape două decenii în urmă, mă aflam la studii în Franţa şi – depăşind puţin graniţa simplei vieţi universitare – mă pregăteam să devin tată. Din păcate nu anticiparea momentului respectiv îmi colora zilele, ci diverse activităţi birocratice legate de locul şi modalitatea naşterii, de tipul asigurării medicale, de spaţiul în care vom sta după fericitul eveniment şi de tot soiul de înregistrări pe la diverse instituţii. Poate sunt unii care nu ştiu acest lucru, dar un copil nu apare pur şi simplu printre noi, ci vine într-o lume riguros organizată de diverse administraţii care “îl preiau” încă înainte de-a se fi născut. Ei bine, mă aflam – întors din drum – a nu-ştiu-câta-oară la un birou unde depuneam, iarăşi şi iarăşi, aceleaşi formulare (verzi, roz, galbene), pe care trebuia să transcriu, ca-ntr-un coşmar fără sfârşit, aceleaşi informaţii (între altele, am fost puşi – şi eu, şi soţia – să declarăm numele de fată al bunicelor noastre!) când, excedat, m-am întors spre funcţionarul din faţa mea şi i-am spus: Domnule, înmulţirea aceasta a dosarelor voastre e cu desăvârşire absurdă! Fără a-şi pierde o secundă surâsul profesional, omul mi-a răspuns calm (cinismul e, întotdeauna, privilegiul celor puternici): Aşa e, e absurd; dar are totuşi un sens: multiplicând hârtiile, creăm locuri de muncă pentru absolvenţii de studii medii. Atunci am înţeles un lucru – Elementary my dear Watson! – şi esenţial: multiplicarea actelor nu e atât o problemă de eficienţă administrativă, cât răspunsul la o presiune socială. Când economia productivă – cu tot cu serviciile ei – nu e îndeajuns de dinamică pentru a absorbi ceea ce şcolile deversează anual în câmpul muncii, atunci “statul intervine în piaţă” şi preia excedentul înrolându-l în birocraţie. “A tăia hârtii” înseamnă, cât se poate se simplu, a da afară oameni; iar a reduce birocraţia înseamnă a desfiinţa “direcţii”, “secţii”, “departamente” etc., adică a suprima privilegii. Sună foarte bine (mai ales pentru cei care nu au priveligii şi n-au prins nici măcar un loc, la birou, în administraţie); numai că şi ordinea instituţională – la fel ca natura – are oroare de vid. De aceea, mai întâi, cei ameninţaţi cu tăierea dezvoltă sisteme (uneori foarte sofisticate) de apărare şi adaptare. Şi dacă tăierea chiar se întâmplă, în general începe o luptă internă a diverselor clanuri din respectiva “structură” pentru accesul la privilegiile vacantate (iar această luptă sfârşeşte adesea prin a consuma cea mai mare parte a energiei instituţiei). Într-o atare situaţie, decidentul are două posibilităţi: fie să cedeze – şi, în acest caz, cu “oameni noi”, se va reface ordinea veche; fie să se ţină tare – şi, câştigând o bătălie, să piardă războiul (căci, până la urmă, deposedaţii de privilegii se vor coaliza cu toţii împotriva lui şi “îl vor sabota din interior”). Există, bineînţeles, şi posibilitatea de a reuşi, dar nu e deloc atât de uşor pe cum pare la prima vedere, pentru că hârtiile ne ascund mult mai mult decât ne arată. M-am gândit la aceasta istorie – şi la multipla ei morală – atunci când am citit declaraţia doamnei Monica Anisie de la preluarea mandatului de Ministru al Educaţiei Naţionale (şi, apoi, următoarele declaraţii şi interviuri ale dânsei), în care îşi anunţa intenţia de a reduce numărul de hârtii pe care profesorii trebuie să le completeze. Intenţie cât se poate de lăudabilă, a cărei realizare – fie şi parţială – ar fi foarte profitabilă şcolii româneşti de toate nivelele. Numai că… Doamna Ministru a mai adăugat şi faptul că dânsa “eu un om al sistemului de educaţie” şi acest lucru sună destul de ambiguu, deoarece poate însemna, după caz, fie că înţelege problemele reale şi ştie cum să acţioneze, fie că se va conforma logicii “sistemului” perpetuându-l, după câteva rocade care vor ameţi presa. Nu ştiu nimic despre doamna Anisie dar, pentru mine, faptul de a fi lucrat alături de un om de competenţa şi probitatea domnului Mircea Dumitru e un certificat de garanţie. (E drept că, simetric, m-a uimit “atestatul pentru Management educaţional preuniversitar” primit de la… Academia Naţională de Informaţii. Ca toată lumea, am şi eu o idee cu ce se ocupă Serviciile de Informaţii, însă – o spun cu sinceritate – gândul că acestea conferă /şi/ atestate în conducerea şcolilor nu mi-a trecut încă prin minte. Dar Serviciile noastre sunt, cum bine o ştim, mereu surprinzătoare!) Nu se cuvine a-i face procese de intenţie unui om la început de mandat, astfel că eu unul o creditez pe doamna Ministru cu bune intenţii. Numai că, în ciuda acestora, s-ar putea să ajungă destul de repede la concluzia că e preferabil ca lucrurile să meargă prost, decât să să se blocheze de tot. Mai ales că, în diverse forme, acest lucru îi va fi sugerat cu insistenţă de jos şi – inevitabil – într-o zi îi va fi spus tranşant şi de sus. Problema hârtiilor, în lumea noastră e una – în acelaşi timp – deosebit de simplă şi deosebit de complexă. De ce? Deoarece cu ajutorul hârtiilor se crează una sau mai multe realităţi paralele. Paralele lumii în care trăim fiecare dintre noi, dar tinzând să fie dubluri ameliorate ale acesteia şi, ca atare, mai tentante decât ea şi, în timp, la fel de ramificate şi de detaliate, până ce aproape i se substituie. Destul de repede, se ajunge în situaţia în care realitatea secundă a hârtiilor, deşi pierde tot mai mult contactul cu viaţa efectivă, devine coerentă, autoreferenţială şi constrângătoare în logica ei. Nouă hârtiile – cu statisticile şi procedurile lor – nu ne folosesc pentru a înţelege (şi a schimba în bine) starea de lucruri în care ne mişcăm în fiecare zi, ci pentru a construi, “pas cu pas”, ca pe o mantră, o utopie despovărată de păcatele acestei lumi, în care copii zâmbitori ăi atotştiutori şi dascăli veşnic tineri şi bonomi zburdă printre “realizări” şi “performanţe”. În centrul acestei utopii, ca un soare inaccesibil ce luminează albul (de hârtie) al acestui univers perfect, e “Nobelul românesc”, cel ţinut a uni – într-o clipă de entuziasm total – iluzia întreţinută de “formulare” şi realitatea, mai curând tristă, a cotidianului educaţiei noastre. Atunci, cu medalia strălucind în faţa Regelui Suediei, nu vom fi elevi şi părinţi obidiţi, profesori deprofesionalizaţi şi funcţionari veroşi, ci – pentru o clipă – vom fi cu toţii “români”. Nobelul ar fi evidenţa “reuşitei româneşti” (mereu amânată), însă – în absenţa lui – rămânem sub zodia “raportărilor”: la Comisia Europeană, la Comisiile Comisiei, la “România educată” a Preşedintelui, la Guvern, în media… Şi peste tot Ministrul – căruia i se îngăduie doar câteva minute de speech (sau una-două pagini de comunicat) – trebuie să prezinte “realizări şi performanţe”. O dată, poţi să invoci “greaua moştenire”, dar a doua oară vei fi întrebat: tu ce-ai făcut? Şi, atunci, va trebui “să raportezi”. Ce? Ceea ce-ţi oferă aparatul Ministerului. Oamenii de acolo au suficientă experienţă şi ca să ştie ce vor “cei de sus” sau presa, şi cum să ambaleze lucrurile îndeajuns de anodin ca să nu atragă atenţia asupra lor. Dacă doamna Ministru decide să se dispenseze de aportul acestui aparat, atunci va trebui să-şi asume două lucruri: în primul rând că o lungă vreme nu vom avea realizări. Scopul educaţiei româneşti nu ar trebui să fie performanţa, ci normalitatea. Şi până la – o relativă – normalitate mai avem un drum lung de parcurs. A doilea lucru e cel de-a duce o luptă de gherilă şi în sus – cu Primul Ministru (care – în an electoral – va cere, şi dânsul, niscaiva “realizări”), şi în jos, cu toţi cei care îşi vor pierde posturile, veniturile şi influenţa odată cu hârtiile introduse în tocător. Am spus-o cu altă ocazie: în acest război de uzură, doamna Anisie îşi poate lua ca aliaţi tocmai oamenii pe care (pretinde că) îi reprezintă: profesorii. Dar – atenţie! – s-ar putea să nu ajungă la ei din prima. Peste tot sunt direcţiuni, inspectorate, comisii naţionale şi, de acolo, să se transmită înspre “bază” un semnal difuz (ce nu va fi scris pe nici o hârtie şi – ca atare – nu va putea fi suprimat cu un gest), dar foarte clar: de unde ştim noi cât rezistă doamna aceasta? Poate trei luni, poate şase, poate – în cel mai bun caz – un an. Şi după aceea? Nu e de aşteptat ca cei vechi să-şi ia revanşa? Nu o să ne pomenim, iarăşi, cu menajeria de avataruri ale doamnei Andronescu? Fiţi siguri că oricare va veni, va începe prin a ne “verifica dosarele”. Şi dacă nu le avem, ce facem? De unde veţi duce o pâine copiilor voştri? Aşa că, fiţi rezonabili: creem o comisie în şcoală care “dezbată hotărârile doamnei Ministru”, dar facem – mai departe – aşa cum am făcut până acum; “aşa cum se face”, ca “să ne asigurăm” în caz că (doamna Anisie, strânsă cu uşa, sau altcineva, în locul dânsei, ne va cere – iarăşi – “dosarele”). Oricine ce ar spune, nu e o logică stupidă. “Oamenii cu experienţă” au văzut venind şi plecând o grămadă de miniştri (parcă doamna Anisie e a 30-a, în 30 de ani!); au prins vreo 4 “reforme majore” şi cine ştie câte “modificări”, aşa că sunt greu de ameţit de entuziasmul unui început de mandat, fie el şi din ceasul de graţie ce-a marcat sfârşitul “ epocii Dragnea”. Cea dintâi problemă a doamnei Minsitru nu e aceea de-a băga dânsa în tocătorul de la Ministerul Educaţiei câteva foi fără rost, ci aceea de-a articula instituţional schimbarea pe care acest gest o anunţă, pentru a o face ireversibilă. Altfel spus, de a schimba ceva atât în structura şcolii (şi a felului în care ne raportăm la aceasta), cât şi în filosofia pe care se bazează deo..