Poliția științei și sfidarea consensului Poliția clasică prinde răufăcători și criminali, dă amenzi celor care încalcă regulile de circulație, menține ordinea și liniștea public etc. Este una din cele mai vechi forme de autoritate socială. Poliția gândirii (Thinkpol), descrisă de George Orwell în „1984”, descoperă și pedepsește crimele de gândire, adică acele gânduri personale și politice neaprobate de Partid. Thinkpol este alcătuită din oameni cu vederi totalitariste asupra anumitor subiecte. Ei veghează și monitorizează constant orice deviație de la gândirea oficială, încercând să controleze opiniile și credințele oamenilor din afara Partidului. Poliția științei – o formă soft a poliției gândirii – patrulează în universități, mass media ori pe internet, prin șerifi (de multe ori) agresivi, care urmăresc pe cei care încearcă să tulbure consensul în chestiuni acut polarizante, precum schimbările climatice, scăderea biodiversității ori fracturarea hidraulică. Ce se întâmplă când poliția științei descoperă „infractori” care sfidează consensul existent, de exemplu, cel climatic? Urmează ignorarea, ostracizarea, denigrarea, nepublicarea, excomunicarea din conversații și dezbateri despre schimbările climatice, arătarea cu degetul și punerea la stâlpul infamiei, etichetarea polarizantă și calomnioasă (denier, contrarian, negaționist, plătit de industria combustibililor fosili, retrograd etc., etc.)(2) . Următoarele câteva exemple dintr-o multitudine existentă sper să fie edificatoare. Poliția științei în revista Nature Decenii la rând, ecologiștii au invocat așa-numita criză a biodiversității – ratele globale ale extincțiilor speciilor sunt în creștere și afectează habitatele locale și regionale. Această credință a fost întărită prin studii experimentale, care au indicat că funcționarea unui ecosistem este diminuată atunci când scade diversitatea plantelor. De aici până la formularea consensului nu a mai fost decât un pas: urbanizarea și agricultura, printre alte aspecte ale societății umane moderne, au fragmentat puternic habitatele naturale și, pe cale de consecință, au condus la reducerea diversității ecologice și deteriorarea sănătății ecosistemului. Cu alte cuvinte, omenirea trebuie pusă la stâlpul infamiei pentru crime contra biodiversității. Iar cea de-a șasea extincție se petrece chiar acum!(3) Numai că realitatea este paradoxală: Biodiversitatea, în general, nu este în scădere la toate scările spațiale. Declinurile observate la scară globală nu sunt de regulă vizibile la scară regională și apar numai în cazuri speciale la scară locală.(4) Activitățile umane nu sunt întotdeauna în detrimentul biodiversității. De exemplu, de la sosirea lui Homo sapiens in Noua Zeelandă, cândva prin secolul al XIII-lea, numărul de specii de plante din țară s-a dublat, de la circa 2.000 la peste 4.000. Țara insulară, care nu avea mamifere (exceptând câteva specii de lilieci și animale marine), adăpostește astăzi peste 25 specii de mamifere (iepuri, căprioare, câini, șobolani, arici, dihori, oposum, wallabies ș.a.). Și cu toate acestea, Noua Zeelandă, la un loc cu restul planetei, este descrisă ca un loc unde se manifestă din plina criza biodiversității, cu specii care devin extincte într-un ritm alarmant. În 2013, Mark Vellend, profesor de ecologie la Université de Sherbrooke, Québec, și colaboratorii săi din Belgia, Marea Britanie, SUA și Elveția, au trimis un articol revistei Nature, în care au sfidat consensul crizei biodiversității. Compilând și analizând o bază de date referitoare la >16.000 ploturi vegetale din habitate de pe tot globul, cercetătorii au obținut date tari pe baza cărora au respins consensul curent al crizei biodiversității. Concret, ei nu au identificat nicio tendință generală în ultimul secol pentru declinul diversității speciilor de plante la scară locală. La primirea manuscrisului, poliția științei de la revista Nature s-a activat imediat. Unul dintre referenți a reacționat cu uimire: Apreciez dovezile neașteptate, care sunt contrare presupunerii consensuale…Dar, din cauza marilor implicațiile politice ale manuscrisului și a modului în care ar putea fi acestea interpretate în mass-media, ne vedem nevoiți să ridicăm ștacheta pentru acceptare. Referentul a continuat să-și manifeste uimirea că există „infractori” care îndrăznesc să sfideze consensul: Din nefericire, deși autorii au grijă să afirme că discută despre schimbările biodiversității la scară locală și să explice de ce acest lucru este relevant pentru comunitatea științifică, în mod clar mass-media, care raportează despre aceste rezultate, va păși peste asta și va raporta că diversitatea biologică nu este în declin, dacă manuscrisul ar fi publicat în Nature. Nu cred că această concluzie ar fi justificată și cred că este important să nu deschidem calea pentru ca această concluzie să ajungă la public. Revista Nature a respins articolul. Din fericire, a fost publicat în același an în PNAS.(5) Despre opacitatea manifestată uneori de referenții folosiți de Nature, am dat unele detalii într-un articol recent (Din nou, despre sfidarea consensului științific: Cum a fost descoperit craterul de impact Chicxulub și, implicit, extincția non-darwiniană a dinozaurilor și altor specii). Una dintre cele mai mari descoperiri științifice a secolului al XX-lea a fost făcută de geofizicianul Glen Penfield – el a identificat locul craterului de impact, produs de meteoritul care, acum 66 milioane de ani, a cauzat ultima extincție în masă a speciilor de pe Pământ. Încrezători pe descoperirile făcute și pe dovezile găsite, Glen Penfield și colaboratul său, Alan Hildebrand, au trimis un articol revistei Nature în 1990. Manuscrisul a fost respins. Unul dintre referenți, un expert NASA proeminent, a scris în comentariul său că „singurul lucru original în acea lucrare este numele imposibil de pronunțat Chicxulub”. No comments. Poliția științei la Wikipedia(6) Când vine vorba de documentarea pentru proiectele lor de cercetare legate de schimbările climatice, (aproape) toți studenții mei îmi spun că încep cu Wikipedia. Din păcate, multe organizații mass-media, ONG-uri ori articlieri..