Mesagerul.ro

Pot profesioniștii să ne facă (vreun) bine?

 Pot profesioniștii să ne facă (vreun) bine?

Doors everywhere, mostly open, and not a single wall in sight. Continents and oceans filled with doors and nothing else. It turns out they’ve torn down the walls but kept the doors up (and even built new ones) so that people won’t lose confidence and interest in moving through space. “It keeps people from suffocating” the lead architect explained. “It also keeps them from drifting.” “Doors are everything.” the spokesman added. “This is great spiritual capital. It’s very religious, very optimistic. Just knock and walk through. See? That’s always exciting.” . Încerc să schițez în acest text un profil al profesionistului și al rolului său într-o societate ca a noastră, complet deformată de ideologii și, de aceea, profund de-profesionalizantă. Până să vorbesc despre facerea de bine (care s-a “profesionalizat”) voi vorbi despre decizii bune și decizii proaste raportate la nevoia noastră de schimbare. După ce voi fi vorbit despre binele făcut — nu oricum, ci “profesionist” — voi vorbi despre relele neevaluabile și despre raportul lor misterios cu realitatea. “Mă dorește o schimbare!” Viața oamenilor moderni e strâns legată, în orizontul său imediat, de transformare, adică de puterea fiecăruia de a se concepe pe sine — transfigurat — într-un viitor cât mai apropiat. Puține lucruri mobilizează în noi atâta speranță și nerăbdare ca întrezărirea posibilității unei transformări în bine. Omul e presupus să se ia pe sine în primire, să-și poarte de grijă. Numai că autoguvernarea — în varianta sa nobilă (clasic-liberală) — a devenit, astăzi, o sarcină surprinzător de grea. În marea lor majoritate, oamenii nu iau decizii raționale. Nu doar autoguvernarea pune probleme insurmontabile, ci și varianta “mondenă” a purtării de grijă, așa-numita dezvoltare personală. Nu e evident pentru toți că dezvoltarea personală a devenit o fundătură. Singura evidență la care avem acces e aceea că oamenii sunt tot mai nemulțumiți de lume și de ei înșiși. V-ați întrebat de ce? După mine, pentru că ți se cere să-ți ameliorezi calitatea vieții chiar cu prețul vieții. Te ameliorezi sau mori. Doar pentru că veni vorba: adoptarea legislației favorabile eutanasiei și sinuciderii asistate își găsește justificarea ultimă tocmai în această evidențiere a calității vieții și a extraordinarei semnificații pe care o are azi existența umană ca valoare (valoare despre care spuneam în alt text că a devenit absolut-închisă, deci inutilizabilă în scopuri neideologice). Repulsia față de orice zvârcolire în chinuri e — să nu uităm — una morală. Criza covid-19 a devenit ea însăși un bun exemplu de repulsie morală față de un rău ce nu poate fi nici controlat, nici înțeles, dar care îngenunchează omenirea zădărnicind, până azi, orice plan strategic. Pentru că, în general, știm tot mai puțin despre lumea în care trăim, nu doar răul, ci și viitorul în general e mai degrabă plăsmuit decât anticipat pe criterii raționale. Că viitorul ia, astfel, forme tot mai provocatoare — adică mai mult utopice decât curajoase — e oarecum firesc. Vedem în aceste prime zile ale stării de alertă cum provocările viitorului topesc într-o singură himeră miliardele de nelămuriri și temeri individuale. Nimeni nu știe cum va arăta viața după pandemie, însă aflăm din The Guardian că Universitatea Cambridge e prima instituție academică ce mută în online toate cursurile pe tot anul academic 2021. Lumea trece deja — cu texte și subtexte cu tot — prin chinurile de moarte ale valului II de îmbolnăviri. Trebuie să se întâmple cu orice preț ceva bun Am ajuns în punctul în care simt nevoia s-o spun pe șleau: nu cred că mai suntem capabili să nu gândim ideologic. Și asta nu pentru că toți oamenii sunt nerăbdători să se alinieze unei “dogme” ideologice făcând eforturi conștiente de aliniere la, să zicem, dogma corectitudinii politice. Gândirea majorității a devenit iremediabil ideologică pentru că ceea ce își doresc oamenii cu disperare este ca ceva sau cineva să-i clintească. Își doresc ca cineva sau ceva să-i pună în starea de schimbare reală, fiindcă au nevoie, într-o lume pentru care consensul și reperele stabile nu mai au absolut nicio calitate normativă, să fie cât de cât siguri că e totuși cu putință să li se întâmple ceva bun. Cum ameliorarea e accesibilă doar în pachete ideologizate “ready-made”, ideologia e adesea indisolubil legată de chiar posibilitatea realizării binelui personal sau colectiv. Binele, într-o lume atât de complexă, se definește într-un orizont fragil, mișcător, circumstanțial. Greu e nu doar să re-simți binele ca bine, ci și să faci bine un bine. Într-o lume atât de diversă, binele autentic e întotdeauna concret, se face, deci, în condiții inevitabil umile și fără câștig moral imediat. De unde, vom vedea, predispoziția oamenilor spre derută morală care face imposibilă separarea răului de ceea ce e mai puțin rău. “Cererea de bine” Industriile Transformării (psihoterapie, couching, PR, tehnici spirituale etc.) pun astăzi la dispoziția oamenilor instrumentele de care aceștia au nevoie pentru încropirea unui orizont de așteptări “bune”. “Cererea de bine” este astăzi într-adevăr enormă. Fără instituții dedicate și fără un climat propice care să întrețină această conștiință a datoriei realizării de sine( 1 ), oamenii de azi n-ar fi capabili să funcționeze. Dacă această datorie de a te ameliora nu ar fi înfățișată în absoluta sa urgență, Industriile Transformării ar da numaidecât faliment. Noroc că toată lumea asta seculară vrea s-o ducă bine! Spuneam mai sus că oamenii blazați, trândavi sau dezorientați nu-și doresc, așa cum sugerează răutăcios ultra-fidelii dreptei, să îmbrățișeze neapărat o ideologie. Am impresia că e multă psihologie falsificată aici, însă despre asta voi scrie pe larg cu altă ocazie. Cei mai mulți oameni nici măcar nu țin să se emancipeze cu tot dinadinsul. Oamenii au intenții mult mai modeste, deși, în dezordinea morală în care ne ducem cu toții zilele, intențiile și obiectivele modeste nu sunt neapărat mai reali..

copyright © 2024 mesagerul.ro