Mesagerul.ro

Premisele intervenţiei militare a S.U.A. în regiunea Golfului Persic (1990)

 Premisele intervenţiei militare a S.U.A. în regiunea Golfului Persic (1990)

Ocuparea Kuweitului de către unităţile armatei irakiene, la 2 august 1990, a fost o operaţiune violentă, de mare amploare, desfăşurată în Orientul Mijlociu după căderea Zidului Berlinului (eveniment care a permis crearea premiselor necesare reunificării Germaniei şi încheierii Războiului Rece). Conflictul declanşat de dictatorul Saddam Hussein a produs stupoare în întreaga lume. Organizaţia Naţiunilor Unite a fost surprinsă de rapiditatea operaţiunii irakiene, iar ştirile despre invazie au amplificat temerile în rândul statelor din vecinătate – în mod deosebit, în Arabia Saudită şi Israel. Cu excepţia ministrului de externe Tarik Aziz şi a încă unui diplomat irakian, nici o altă persoană oficială din cercul intim al lui Saddam Hussein nu a prezentat, în acel moment, reprezentanţilor străini şi organizaţiilor internaţionale motivul care a stat la baza deciziei de ocupare a Kuweitului. Complexitatea problemei a generat numeroase controverse, care nu s-au încheiat după încheierea războiului din Golf (1991). Tarik Aziz a acordat câteva interviuri, în care a expus punctele de vedere ale autorităţilor de la Bagdad, însă acestea trebuie analizate cu foarte multe rezerve din cauza subiectivităţii ministrului irakian. Primul semnal major de ameninţare, lansat de Saddam Hussein la adresa conducătorilor kuweitieni, a apărut la sfârşitul lunii mai 1990, când s-a desfăşurat la Bagdad o întâlnire a reprezentanţilor statelor arabe. Aceasta a fost organizată pentru a analiza pe larg situaţia creată în Israel de afluxul emigranţilor evrei proveniţi din Uniunea Sovietică şi estul Europei. În timpul discuţiilor, preşedintele irakian a criticat statele arabe care menţineau la un nivel scăzut preţul petrolului – fiind vizate, îndeosebi, Arabia Saudită şi Kuweitul. Pentru rezolvarea problemei, miniştrii Petrolului din Arabia Saudită, Kuweit, Irak, Emiratele Arabe Unite şi Qatar s-au întâlnit la Jidda, la 10 iulie 1990, şi au hotărât să limiteze producţia de ţiţei a ţărilor lor, cu scopul de a se obţine un preţ de 18 dolari/barilul de petrol. Ministrul kuweitian a precizat în ziua următoare faptul că urma să îşi reconsidere poziţia, în cazul în care celelalte state încălcau limitele de producţie existente înainte de începerea reuniunii. Câteva zile mai târziu, reprezentanţii Kuweitului au exprimat, la o şedinţă a O.P.E.C., intenţia de a menţine cota de producţie a ţării lor la nivelul stabilit la Jidda doar până în toamna anului 1990. Această măsură putea produce, în luna octombrie 1990, o nouă scădere a preţului petrolului pe piaţa mondială, care afecta veniturile regimului de la Bagdad. Ca urmare a eşecului înregistrat la negocieri, ministrul de Externe irakian a trimis, la 16 iulie 1990, omologului său kuweitian un memorandum prin care solicita să se returneze autorităţilor de la Bagdad 2,4 miliarde de dolari pentru petrolul extras de Kuweit, în timpul războiului dintre Iran şi Irak (1980-1988), din regiunea Rumalia (teritoriu revendicat de mai multă vreme de irakieni). Tarik Aziz a mai solicitat o compensaţie de 12 miliarde de dolari pentru pagubele create economiei irakiene de supraproducţia de petrol kuweitian, care generase o scădere a preţului petrolului pe piaţa mondială. În acelaşi memorandum, s-a cerut anularea datoriei de război pe care regimul de la Bagdad o avea faţă de Kuweit (10 miliarde de dolari) şi cedarea, în favoarea Irakului, a insulelor kuweitiene Warba şi Babiyan – de unde se putea controla accesul către singurul port maritim irakian, Ummm Qasr. În discursul pe care l-a rostit la 17 iulie 1990, cu prilejul Zilei Revoluţiei Irakiene, Saddam Hussein a reluat acuzaţiile din memorandumul prezentat de Tarik Aziz şi a subliniat „pericolul de otrăvire la care este supusă economia irakiană din cauza supraproducţiei kuweitiene de petrol”. Totodată, preşedintele irakian a menţionat că exista un plan „inspirat de S.U.A. pentru a submina interesele şi securitatea arabilor”, iar Emiratele Arabe Unite şi Kuweitul au luat parte la „proiectul sionist, susţinut de imperialişti împotriva naţiunii arabe”. La finalul acelui discurs, ministrul de Externe kuweitian, şeicul Sabah al-Ahmad, a fost acuzat de faptul că era un agent american. „Irakul – a spus Saddam Hussein – a devenit singurul apărător de bază al arabilor; datorită armamentului sofisticat din dotarea armatei irakiene, imperialiştii nu vor îndrăzni să atace, însă îşi vor reface planurile de război, folosindu-se de agenţii lor care conduc în Golf”. Atitudinea dictatorului irakian faţă de statele arabe vecine nu a trecut neobservată. Ceea ce a surprins a fost ostilitatea deschisă şi vehementă pe care o exprima acesta faţă de Statele Unite ale Americii – unul dintre statele care au furnizat regimului de la Bagdad mari cantităţi de armament modern, în cursul războiului dintre Irak şi Iran (1980-1988). Interesele economice americane şi-au pus amprenta asupra Orientului Mijlociu încă din perioada administraţiei lui Franklin Delano Roosevelt şi s-au perpetuat în timpul Războiului Rece. S.U.A. a acţionat pentru menţinerea monopolului său asupra petrolului saudit şi kuweitian, controlând sursele de aprovizionare ale Europei occidentale şi Japoniei. Totodată, conflictul ideologic cu Uniunea Sovietică a determinat administraţiile de la Casa Albă să acţioneze permanent în zona Golfului Persic împotriva tentativelor de comunizare a statelor din regiune. În paralel, politicienii americani au încercat să atenueze conflictul politic, religios şi economic dintre principalii săi aliaţii din Orientul Mijlociu – Israelul şi Arabia Saudită. Această atitudine a fost criticată dur, de-a lungul anilor, de liderii arabi naţionalişti, care nu acceptau ideea existenţei statului israelian. De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că au fost făcute cheltuieli imense pentru perfecţionarea mijloacelor de ducere a războiului, în perioada 1946-1990. Fiabilitatea armamentului şi a tehnicii de luptă trebuia demonstrată „la cald”, într-un conflict care să demonstreze că fondurile alocate pentru înarmare au fost cheltuite eficient, din punct de vedere militar. Scopul final al acelor arme a fost atins şi cercetarea rezultatelor obţinute pe câmpul de luptă a condus la perfecţionarea tehnicii militare, precum şi la descurajarea potenţialilor inamici ai Statelor Unite ale Americii şi ai aliaţilor săi. De exemplu, în bugetul federal al S.U.A., aprobat pentru anul financiar 1990, s-a precizat că banii stabiliţi pentru operaţiunea „Scutul Deşertului” proveneau din fondurile de urgenţă. Pentru acel an s-a alocat, suplimentar, suma de 2,1 miliarde dolari şi, apoi, au fost făcute rectificări în valoare de 800 de milioane de dolari. Pentru anul financiar 1991, bugetul necesar apărării, propus de administraţia George Bush, a fost de 295,1 miliarde de dolari. Congresul Statelor Unite a aprobat 272,95 miliarde de dolari, ceea ce a însemnat o reducere cu 7,5%. În acele condiţii, Departamentul Apărării a anunţat că fondurile alocate pentru anul 1991 nu erau suficiente din cauza cheltuielilor suplimentare făcute cu operaţinile „Scutul Deşertului” (2 august 1990 – 17 ianuarie 1991), „Furtună în Deşert” (17 ianuarie – 28 februarie 1991) şi „Oferă Confort” (aprilie-iulie 1991) – fapt ce a impus o reanalizare a situaţiei financiare de la acel departament. Cum se poate caracteriza activitatea diplomatică a S.U.A., desfăşurată înainte de declanşarea invaziei irakiene împotriva Kuweitului la 2 august 1990? Este o întrebare cu mai multe necunoscute din cauza controverselor generate de mesajele transmise de administraţia de la Casa Albă, în acea perioadă. Disputele diplomatice, şi nu numai, dintre Bagdad şi Washington s-au acutizat atunci şi au apărut multe suspiciuni privind intenţiile presupus agresive ale partenerului de dialog. Nu este clar nici astăzi dacă a fost vorba despre o lipsă de profesionalism a diplomaţilor americani, de neglijenţă la nivelul Departamentului de Stat (care coordona conduita tuturor instituţiilor guvernamentale implicate în promovarea politicii externe a S.U.A.) sau de o atitudine intenţionat ambiguă adoptată de administraţia George Bush, cu scopul de a-l induce în eroare pe Saddam Hussein (această situaţie urmând să fie folosită de S.U.A. pentru consolidarea hegemoniei lor în zonă). Sunt multe ipoteze, însă puţine răspunsuri certe. Cum poate fi explicată declaraţia de la 24 iulie 1990 a purtătoarei de cuvânt a Departamentului de Stat al Statelor Unite, Margaret Tutwiler, care a afirmat că „S.U.A. nu are nici un tratat de apărare cu Kuweitul”? Aceasta a adăugat, apoi: „Rămânem, de asemenea, puternic implicaţi în acordarea unui sprijin pentru dreptul de apărare individuală şi colectivă a prietenilor noştri din Golf, cu care avem adânci şi îndelungate legături”. Cum putea să interpreteze corect Saddam Hussein situaţia creată, după ce ambasadorul S.U.A. în Irak, doamna April Glaspie, a fost primită personal de preşedintele irakian şi a adus la cunoştinţa acestuia mesajul din 24 iulie 1990 al doamnei Margaret Tutwiler? Incidentele din perioada 1989-1990 au marcat relaţiile americano-irakiene şi au generat o tensiune crescândă, pe fondul încheierii războiului împotriva Iranului. La Bagdad a apărut un sentiment de frustare deoarece ţara avea o datorie de război enormă, economia irakiană trebuia reconstruită, însă nu existau resurse financiare suficiente. În schimb, statele vecine – în primul rând, Kuweitul şi Arabia Saudită – au profitat din plin de acel război şi au solicitat autorităţilor de la Bagdad să-şi achite datoriile pe care le aveau faţă de acestea, impunând totodată preţul petrolului pe piaţa mondială. Administraţia americană dezvolta o politică de echilibru, pentru a păstra influenţa sa dominantă în Orientul Mijlociu. Sprijinul acordat Arabiei Saudite şi Kuweitului nu a trecut neobservat la Bagdad, iar asocierea dintre interesele americane din zonă şi datoriile de război ale Irakului a provocat numeroase suspiciuni referitoare la adevăratele intenţii ale Statelor Unite. La întâlnirea care a avut loc la Washington, la 6 octombrie 1989, ministrul de Externe Tarik Aziz i-a reproşat secretarului de Stat James Baker faptul că S.U.A. dădeau dovadă de ostilitate în relaţiile sale cu Irakul, declanşând o campanie de pedepsire a Bagdadului. Analiştii politici au apreciat atunci că reacţia lui Tarik Aziz a fost generată şi de acuzaţiile care au fost publicate de experţii din Departamentul S.U.A. pentru agricultură. Aceştia susţineau că Irakul ar fi deturnat, într-un mod sistematic, fondurile alocate de administraţia de la Washington pentru aprovizionarea populaţiei irakiene cu produse alimentare şi le-ar fi folosit pentru a achiziţiona tehnologie nucleară avansată. Pe de altă parte, ministrul irakian a declarat, în cadrul întrevederii cu secretarul de Stat James Baker, faptul că guvernul său a fost informat în mod repetat, la începutul anului 1989, despre zvonurile vehiculate de C.I.A., privind înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein. Un alt incident a avut loc la 15 februarie 1990, când, la postul de radio „Vocea Americii”, a fost prezentat un editorial în care se criticau regimurile politice totalitare. Saddam Hussein era vizat explicit din cauza represiunilor masive la care au fost supuse populaţiile şiită şi kurdă din Irak. Ambasadorul S.U.A. de la Bagdad a subliniat, într-o telegramă trimisă la Washington, că preşedintele irakian a aflat despre acel editorial şi era revoltat de conţinutul său. Deoarece la postul de radio „Vocea Americii” se afirma, permament, că sunt prezentate puncte de vedere ale administraţiei de la Casa Albă, doamna ambasador April Glaspie s-a grăbit să-l contacteze pe Tarik Aziz pentru a-i schimba impresia lăsată de editorial, referitoare la intenţia S.U.A. de a incita la revoltă. Doamna April Glaspie a declarat, în acel moment, că „în mod absolut, politica Statelor Unite nu pune sub semnul întrebării legitimitatea guvernului irakian şi nu se implică, în nici un fel, în treburile interne ale poporului şi guvernului irakian”. Editorialul postului de radio a fost o gafă sau o provocare? Era, într-adevăr, expus punctul de vedere al administraţiei americane? Este greu de dat un răspuns tranşant la aceste întrebări, atâta timp cât nu avem în faţă documentele oficiale ale Departamentului de Stat al S.U.A. Cert este faptul că Saddam Hussein a reacţionat dur şi a solicitat explicaţii doamnei April Glaspie. La întâlnirea care a avut loc la 25 iulie 1990, preşedintele irakian a declarat: „Atunci (la 15 februarie 1990 – nota P. Opriş) a început campania mass-mediei împotriva mea din cauza poziţiei oficiale a administraţiei. S.U.A. credeau că situaţia din Irak se aseamănă cu cea din Polonia, România sau Cehoslovacia. Eram deranjaţi de această campanie. [...] Campania mass-mediei continuă. Şi este plină de poveşti”. Tot în februarie 1990, însă ulterior incidentului provocat de postul de radio american, preşedintele irakian a susţinut un discurs la Consiliul de Cooperare al Golfului, întrunit la Amman. Acolo, Saddam Hussein a afirmat că S.U.A. este o putere imperialistă şi pune în pericol bunăstarea economică a lumii arabe prin agenţii săi din statele aflate în regiunea Golfului Per..

copyright © 2024 mesagerul.ro