Mesagerul.ro

 Pro-Rusia, anti-SUA: Macron salvează sau distruge UE şi NATO?

Pro-Rusia, anti-SUA: Macron salvează sau distruge UE şi NATO?

La doi ani şi jumătate de la entuziasmanta sa alegere ca Preşedinte al Republicii Franceze, pe care mulţi dintre noi am văzut-o iniţial ca o speranţă de salvare a Uniunii Europene şi a viziunii liberale a Occidentului în faţa populismului naţionalist euro
Puncte cheie:La doi ani şi jumătate de la entuziasmanta sa alegere ca Preşedinte al Republicii Franceze, pe care mulţi dintre noi am văzut-o iniţial ca o speranţă de salvare a Uniunii Europene şi a viziunii liberale a Occidentului în faţa populismului naţionalist eurofob, carismaticul şi flamboiantul Emmanuel Macron pare să pornească pe o direcţie de politică externă îngrijorătoare cel puţin pentru Europa Centrală şi de Est, dacă nu și pentru însăși existența Occidentului transatlantic;În ceea ce mă priveşte, nu sunt neapărat surprins de noua lumină în care începe să fie perceput astăzi preşedintele Macron în regiunea noastră, având în vedere că am atras atenţia de mai multe ori în ultimii doi ani că liderul francez „nu este ce părea a fi în mai 2017” şi că populismul pro-european, egocentrismul, superioritatea (aroganţa) pe care o afişează în raport cu ţările periferice ale UE şi dorinţa de a-i fi recunoscută gloria de refondator al ordinii europene, la care se adaugă problemele din Franţa şi scăderea popularităţii sale interne, s-ar putea curând să se transforme într-o adevărată pacoste (observaţi că nici nu pun ghilimele) pentru Europa Centrală şi de Est, inclusiv -prin consecinţele politicilor şi declaraţiilor sale- pentru UE şi NATO aşa cum le ştim astăzi;Sunt trei mari aspecte deranjante ale politicii externe a lui Macron, două dintre ele previzibile încă de la primele sale discursuri, iar a treia care ne surprinde, ca să nu spun că ne şochează prin rapiditatea şi caracterul explicit pe care îl afişează. Cele două dimensiuni pe care le-am anticipat mai demult sunt viziunea concentrică asupra UE, cu o distincţie tot mai clară între ţările-nucleu şi ţările periferice de pe flancul estic, şi slăbirea relaţiei transatlantice (anti-americanismul), pe fondul resuscitării vechii idei gaulliste a „grandorii Franţei”, înfăşurată acum sub haina „autonomiei europene” şi a unei Uniuni în care Macron vede Franţa ca lider strategic, mai ales că Angela Merkel dă semne de epuizare politică. A treia dimensiune, apropierea de Rusia, pune însă capacul peste oala în care domnul Macron fierbe poţiunea pe care doreşte să ne-o servească drept panaceu al disfuncţionalităţilor Uniunii Europene. Aş sugera liderilor şi naţiunilor europene să nu guste din poţiunea otrăvită pregătită la Élysée, căci aventura tânărului Macron cu Mama Rusia nu se va termina bine;De la „moartea cerebrală a NATO” la „necesitatea unui parteneriat UE-Rusia” şi de la „nu mai putem avea încredere în SUA” până la respingerea perspectivei europene a Balcanilor de Vest şi conflictul aproape explicit pe care îl are cu Polonia sau invitarea preşedintelui Zelenski la Paris, alături de preşedintele Putin, pentru a i se arăta clar direcţia politicii în Europa și drumul spre federalizarea Ucrainei, Preşedintele Macron încearcă să ne convingă că ideea Occidentului transatlantic nu mai are viitor şi că trebuie să privim serios spre o UE franco-germană integrată în marele Proiect Eurasiatic;Semnalul dat recent la Paris, în summitul ținut în format „Normandia” (Franța, Germania, Rusia, Ucraina), că Ucraina va trebui să recunoască statutul special al regiunilor separatiste din Donbas (Donețk și Lugansk) iar despre Crimeea nici să nu mai aducă vorba, arată cum vrea să îl introducă președintele Macron pe liderul rus Putin în ordinea europeană: sacrificând cauza Europei de Est și legitimând separatismul. Dar dacă mâine alte regiuni separatiste din regiune vor beneficia de protecția Kremlinului și de bunăvoința comodă a Franței, dornică să se înfrupte din piața generoasă a Rusiei?Tăcerea capitalelor central şi est-europene, în condiţiile în care doamna Merkel a declarat recent, exasperată, că „s-a săturat să lipească cioburile oalelor sparte” (ghiciţi de către cine) arată trei scenarii posibile – ori că „mieii” din Est sunt paralizaţi de frica defectării ordinii europene şi euro-atlantice actuale şi nu îndrăznesc să scoată capul pentru a respinge ferm viziunea propusă de „refondatorul” Europei, invitându-se reciproc să spargă gheaţa şi să ia cuvântul, ori că Polonia, România şi Statele Baltice preferă o „aşteptare tactică” a momentului în care îl vor înfrunta public, pentru a-i mai reteza puţin aripile la Bruxelles, ori că pur şi simplu pe liderul francez nu îl mai bagă nimeni în seamă în UE şi NATO iar lucrurile merg înainte pe vechiul curs, cu sau fără asentimentul lui Macron. Personal, aş crede mai degrabă în varianta a doua, de mijloc, nici dezastruoasă, nici optimistă, în care liderii din regiune știu exact ce vor, sunt solidari din acest punct de vedere (probabil, cu excepția Ungariei declarată oficial „iliberală, pro-Rusia și pro-China”) dar aşteaptă un moment tactic potrivit pentru a transmite public mesajul că nu vor susţine niciodată direcţia politică pro-Rusia şi anti-SUA la care ne invită astăzi Parisul. * Nu aş fi vrut şi nu credeam să ajungem atât de repede în momentul incomod în care lucrurilor trebuia să li se spună pe nume iar acest articol trebuia scris. Existau, ce-i drept, semne premonitorii ale unei direcţii netradiţionale de politică externă a preşedintelui Macron încă de la sfârşitul anului 2017, dar astăzi avem indicii majore că perspectiva pe care ne-o propune nu este în acord cu interesele de dezvoltare şi securitate ale României, nici în ceea ce priveşte „reforma” concentrică a UE, nici viziunea sceptică asupra viitorului NATO, nici abandonarea rolului SUA în garantarea securităţii europene, nici referitor la parteneriatul dubios cu o Rusie abuzivă şi agresoare. Toate cele patru „noutăţi” cu care vine liderul de la Paris trebuie respinse categoric de membrii UE şi NATO. În ceea ce priveşte relaţia istorică Franţa-Rusia, dacă nu ar fi existat aventura lui Napoleon probabil că am fi vorbit de o prietenie aproape desăvârşită între cele două imperii. Oricum, după Congresul de la Viena din 1815, nu multe au mai fost momentele de ciocnire a intereselor franco-ruse. Puţini ştiu că inclusiv generalul de Gaulle, în timpul anilor grei ai războiului, pe fondul deciziilor politico-militare complicate pe care trebuiau să le ia aliaţii occidentali, avea uneori momente colerice, de răbufnire împotriva lui Churchill şi a lui Roosevelt, afirmând că „m-am săturat de supremaţia anglo-americanilor, prefer o relaţie bună şi de încredere cu Uniunea Sovietică” (1)/a>. Din perspectivă strategică şi geopolitică, Occidentul a însemnat alianţa peninsulei europene (mica extensie vestică a marelui continent eurasiatic), peste Atlanticul de Nord, cu Statele Unite ale Americii şi Canada. Alianţa transatlantică a funcţionat atât pentru a demola, în secolul XX, regimurile totalitare şi expansioniste ale Germaniei naziste şi Rusiei sovietice (ambele vizau, în fond, o „unificare” geopolitică eurasiatică), cât şi pentru a garanta democraţia şi libertatea naţiunilor vest-europene, apoi ale tuturor celor integrate în spaţiul occidental. La înfiinţarea NATO în 1949, primul secretar general al Alianţei, lordul Ismay spunea sugestiv că „Alianţa a fost creată pentru a-i ţine pe americani înăuntru, pe germani cuminţi şi pe ruşi în afară”. Cu ce suntem de acord din revărsarea de sinceritate a lui de Gaulle din 1943-1944 este că într-adevăr conceptul de Vest (Occident) are în el ADN-ul de învingători al naţiunilor de limbă engleză. Franţa, o fostă Mare Putere intrată în declin după 1918 şi mai ales după lamentabila cădere în faţa lui Hitler, în 1940, a încercat să fie prezentă în patrimoniul contemporan al Occidentului în special prin valori culturale (nu e puţin lucru), pierzându-şi însă treptat relevanţa politică, economică şi militară în lumea postbelică şi chiar în interiorul Proiectului European, după ce a fost devansată de Germania reconstruită. Dorinţa Parisului de a reda cumva supremaţia Franţei, măcar la nivelul Europei dacă la nivel global a devenit în mod evident nerealist, pare de înţeles până la un punct. Preşedintele Macron crede că a venit momentul Franţei. Cum ar putea face acest lucru? Bineînţeles, doar demontând structura actuală de putere a Occidentului, atât prin „refondarea” UE şi oficializarea unui nucleu dur al Proiectului European, inspirat şi condus de Franţa, cât mai ales prin eliminarea influenţei Americii în Europa, eliminare care trebuie neapărat să pornească de la conceptul de „autonomie strategică europeană”, eventual printr-un neclar Pilon European al NATO, pentru a ajunge la visul unei închipuite Armate Europene echipată cu tehnică militară franceză şi comandată de la Paris, în condiţiile în care Berlinul nu este un actor cu o credibilitate istorică prea mare în domeniul securităţii europene. Dacă la toate acestea se mai adaugă o relaţie privilegiată cu Rusia, probabil foarte profitabilă economic, preşedintele Macron s-ar putea vedea peste câţiva ani încoronat ca lider politic al unei Europe „scăpată” de dominaţia SUA şi intrată într-un mare sistem de colaborare eurasiatică, în care va împărţi influenţa cu Berlinul în Vest şi o va ceda Moscovei în Est. Nu e niciun secret și nicio noutate dacă reluăm observația că Franța postbelică sau post-1989 nu a avut și nu are, spre deosebire de Germania și chiar de SUA, un interes strategic față de Europa Centrală și de Est, ceea ce ușurează colaborarea Parisului cu Moscova. Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

copyright © 2020 mesagerul.ro