Cât de dificil este să închegi un proiect de țară se vede din eșecul președintelui Klaus Iohannis, care – deși și-a asumat public acest demers și a convocat o comisie specială la Cotroceni – nu a reușit să îl ducă până la capăt în primul mandat, adică în cinci ani de zile. Iată că, la un an de la Centenarul Marii Uniri, încă nu știm ce parcurs ne menesc marii bărbați de stat ai patriei. Până când ne vom dumiri, poate ar fi util să ne uităm peste umăr și să ne întrebăm: Revoluția din 1989 a oferit un proiect de țară? Care a fost acesta? În ce măsură s-a împlinit? De ce nu s-a împlinit? Altminteri, efortul prezidențial riscă (dacă va fi vreodată finalizat) să devină un pur exercițiu de imaginație, fără relevanță și impact în societate. O asemenea examinare retrospectivă prezintă interes și din punct de vedere istoric. După cum observa, Constantin Hlihor, „fără o analiză a tranziției în strânsă legătură cu idealurile și obiectivele revoluției din Decembrie 1989 nu se va putea înțelege nici esența revoluției”[i]. De altfel, însuși primul articol al legii fundamentale face trimitere la acest eveniment inaugural: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate” (subl.n.). Dar care sunt, concret, aceste idealuri? Din perspectiva specialiștilor în drept, ele sunt de căutat în acte precum Comunicatul către țară din 22 decembrie 1989 sau preambulul Decretului lege nr. 2/1989 care ar reprezenta „expresia formală juridică” a idealurilor Revoluției, reflectând un șir de principii: pluripartidism, alegeri libere, separația puterilor, libera inițiativă economică, drepturile omului etc.[ii] Dar, dacă ne raportăm la acest tip de documente, trebuie să recunoaștem și ambiguitatea lor, după cum relevă experții: „Mai mult, unul dintre principiile revoluției este în opoziție manifestă cu dispozițiile constituționale actuale – avem în vedere obligația asumată revoluționar de a respecta Tratatul de la Varșovia (din punct de vedere juridic, este imposibil de calificat Revoluția română din decembrie 1989 drept «revoluție anticomunistă», cât timp unul dintre principiile sale fundamentale era respectarea cu scrupulozitate a apartenenței statului român la blocul militar comunist); or, în anul 2003, revizuirea constituțională s-a realizat, între altele, și pentru a permite aderarea României la NATO (noul art. 149 se intitulează «Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord»), dar, în același timp, prin aceeași revizuire constituțională, s-au re-constituționalizat idealurile revoluționare, inclusiv, deci, atașamentul față de Tratatul de la Varșovia (este drept că, între timp, Tratatul de la Varșovia încetase să mai existe, iar România urmărea să adere la NATO, dar ea și-a păstrat ca ideal Tratatul de la Varșovia…)”[iii]. Dar nu este singurul exemplu de acest fel. De pildă, un alt principiu devenit caduc în mod evident este interzicerea exporturilor de produse agro-alimentare[iv]. Iată opinia unui alt jurist: „În ceea ce privește «idealurile Revoluției din 1989», se observă că lucrurile sunt, în același timp, mai complicate și mai simple. Dificultățile provin din faptul că evenimentul este foarte controversat și tratat, de foarte multe ori, mai degrabă emoțional decât rațional. Însăși denumirea de «Revoluție» este discutabilă, fără a mai considera momentele sale inițial și final. În multitudinea, diversitatea și rapiditatea manifestărilor, e greu de identificat o «ideație revoluționară&raq..