Momentele cheie din istoria recentă a României postcomuniste sunt neclare. Dosarele Revoluției, mineriadelor și conflictului de la Târgu Mureș sunt clasate și redeschise periodic. Dosarele se plimbă de la parchetele militare la cele civile, probele au dispărut, martorii au murit (unii în condiții suspecte) sau au plecat din țară. Eforturile presei de a investiga aceste evenimente au fost parazitate întotdeauna de dezinformări monstruoase. Narațiunile dezvoltate pentru a explica aceste momente au câteva puncte comune: dușmanul extern (ungurii, sovieticii) și apelul la unitate în fața „provocărilor” externe, simptome ale diversiunii „cetății asediate” produse de orice regim autoritarist. Dar care a fost miza și cine a stat în spatele evenimentelor? Probabil cei care stau și în spatele dezinformărilor de astăzi, căci metanarațiunea ultimilor 27 de ani este aceeași, cu declinările conjuncturale necesare: România riscă să devină o colonie (sovietică atunci, europeană acum), străinii au furat tot, viața în regimul Ceaușescu a fost mai bună decât cea de astăzi, valorile tradiționale sunt în pericol, „oculta” internațională decide viitorul țării. Revoluția de la Timișoara a fost confiscată de nomenclatura comunistă și de Securitate printr-o contrarevoluție, un adevărat război hibrid împotriva propriului popor. Serviciile de informații au fost înființate în februarie-martie 1990 și populate în majoritate covârșitoare cu foști securiști, eventualele proteste fiind anticipate și anihilate prin diversiunea de la Târgu Mureș. Mineriadele au întărit poziția liniei dure neocomuniste de la putere, îndepărtând România de opțiunea și simpatia europene. Faptul că mineriada din septembrie 1991 a avut loc la scurt timp după puciul de la Moscova nu e întâmplător. Securitatea a câștigat puterea, a construit „capitalismul original” și a plasat oameni șantajabili în pozițiile cheie ale statului. Dar acum vrea ceva mai mult – vrea ca istoria să consemneze că Securitatea a fost de partea Poporului, că a reprezentat Binele. Iar asta e miza cea mai mare. Călăii au o slăbiciune pentru istorie. O revoluție fake? „Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să știu că s-a limpezit lumea”, spunea Elisabeta Rizea, cea care a preferat să meargă la pușcărie decât să trădeze adevărul în care credea. În casa ei depuseseră jurământul, în 1949, partizanii din grupul Arnăuțoiu. După cei 13 ani de pușcărie, a fost supravegheată de Securitate până în decembrie 1989. Mama Rizea, sau tanti Tuța, cum îi spuneau vecinii, a murit la 91 de ani, căci nu mai putea aștepta nesfârșitul. În mai 2001, atunci când a fost vizitată de Regele Mihai I și de Regina Ana, au copt porumb și au spus ghicitori. „Pînă oi muri îl iubesc ca pe ochii din cap. Doresc să fie regele României, să fie mereu în țară”. Erau românii unei alte Românii. În 2003, a fost înmormântată cu perucă – securiștii îi smulseseră părul în închisoare. În primii ani de după Revoluție, sătenii din Nucșoara s-au împotrivit ridicării unei troițe închinate partizanilor uciși de Securitate și o priveau în continuare strâmb pe tanti Tuţa. Le amintea de propria lașitate. Românii au eșuat apoi în a-i ridica Elisabetei Rizea un monument – ar fi fost un monument al Adevărului. Dar știm noi oare adevărul, cel care ne va face liberi? Ceea ce numim astăzi „Revoluția din 1989″ este pentru unii revoluție confiscată, pentru alții lovitură de stat, înscenare a unor servicii secrete sau contrarevoluție. Asa cum spune Lucian Boia, minciuna, nu sacrificiul, a devenit mitul fondator al României moderne. Au existat teroriștii? Au fost agenții serviciilor de informații străine prezenți pe teritoriul României în 1989 și 1990? Au fost implicați sovieticii? Cine a dat ordinul de a se trage în 22 decembrie 1989? Cine a ordonat războiul radio-electronic?. Cine a orchestrat amplul proces de dezinformare și fake news în acele zile? S-a spus că a fost prima revoluție „televizată”. A fost mai degrabă prima revoluție făcută cu ajutorul televiziunii, prin coordonarea „insurgenților”, dezinfomare și fake news. Ce s-a întâmplat, de fapt, după celebra fugă cu elicopterul a cuplului Ceaușescu? Timp de 25 de ani, dosarul Revoluției, înregistrat ca 97/P/1990, s-a plimbat de la parchetele civile la cele militare, fiecare declinându-și, pe rând, competența de soluționare. Între septembrie 1998 și decembrie 2004 nu s-a desfășurat niciun act de cercetare penală. În 2015, Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție clasează dosarul în care se făcuseră cercetări privind moartea a 709 de persoane și rănirea altor 2 198.[1] În ordonanţa de clasare, PICCJ arăta că, „pe fondul unei stări de oboseală şi stres”, s-au tras focuri de armă între militari. Perioada 22-31 decembrie 1989 a fost caracterizată prin „vid de putere, stare de confuzie, panică şi haos”. După „euforia generală privind victoria revoluţiei” a urmat „o stare de teamă” privind revenirea lui Nicolae Ceauşescu la conducerea ţării, „cu ajutorul unor forţe fidele”. A urmat o „acţiune comună îndreptată, conform percepţiei create, împotriva unor elemente contrarevoluţionare, care acţionau împotriva voinţei întregii populaţii”, mai stabileau procurorii militari din PICCJ.[2] În aprilie 2016 dosarul este redeschis, devenind 11/P/2014, și extins în noiembrie 2016, pentru a include infracțiuni împotriva umanității. Parchetul General anunță că vor fi reaudiate toate persoanele vătămate. În 18 decembrie 2017, Ministerul Public dă un comunicat bombă.[3] În urma administrării probatoriului, procurorii au stabilit „situația internațională deosebit de complexă existentă la finalul anului 1989″, „situația internă în perioada premergătoare evenimentelelor de la Timișoara și în timpul desfășurării acestora”, „conjunctura convocării de către fostul președinte Nicolae Ceaușescu a mitingului popular din 21 decembrie 1989″, „succesiune clară a evenimentelor politico-militare existente în după-amiază și seara zilei de 21 decembrie 1989″, „sursa sunetului cu efect de panică (emis la data de 21 decembrie 1989, în timpul discursului lui Nicolae Ceaușescu) care a contribuit, alături de alte elemente, la dezorganizarea mitingului din Piața Palatului și declanșarea protestelor în București”, „succesiunea evenimentelor deosebit de importante din noaptea de 21/22 decembrie 1989″, „împrejurările legate de fuga cuplului prezidențial de pe sediul CC al PCR, traseul urmat și comportamentul forțelor militare înainte, în timpul și după pătrunderea revoluționarilor în sediul Comitetului Central” și „componența comandamentului politico-militar care a preluat, în timp foarte scurt, după fugă președintelui în exercițiu, puterea totală în România”. Aici apare cea mai interesantă precizare din document: „în decembrie 1989 nu a existat vid de putere.” Ce putea să însemne oare aceasta? Că Partidul Comunist Român nu pierduse puterea? Că Securitatea, instrumentul de represiune și teroare al PCR, nu dispăruse? Că structurile de forță continuau să se subordoneze vechii puteri, care se menținea la putere? Afirmația era extrem de importantă. Să parcurgem documentul Ministerului Public până la capăt, apoi vom reveni la „vidul de putere”. În ceea ce privește diversiunile, aceasta „au existat, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale și distrugeri survenite”, fiind lansate „prin intermediul TVR, Radiodifuziunii și mijloacelor militare de comunicații”, instaurându-se astfel la nivel național „binecunoscuta psihoză teroristă”. Fenomenul diversionist este „unic în istoria României prin complexitate și anvergură” nu numai din perspectiva „mecanismelor concrete de acțiune” ci și a „persoanelor care au dirijat acest fenomen”. Procurorii au documentat și „solicitarea de ajutor militar străin (sovietic)”. În finalul comunicatului se arată că „probe importante, de natură să stabilească adevărul privind Revoluția, au fost distruse sau alterate” dar că urmărirea penală va continuă „cu celeritate și eficiență”. Cum se explică oare schimbarea radicală în administrarea probelor? Timp de 25 de ani, nici procurorii militari și nici cei civili nu au putut ajunge la concluzii ferme privind Dosarul Revoluției. Între timp au murit martori și inculpați, au dispărut probe. După ce dosarul fusese clasat de PICCJ, misterul este rezolvat în bună măsură, în numai doi ani. Societatea românească a dezoltat cel puțin patru narațiuni principale privind evenimentele din decembrie 1989. Toate încearcă să răspundă la întrebarea „Cine a tras în noi?”. Întrebarea este legitimă, mai ales că după fuga lui Ceaușescu din 22 decembrie 1989, toate structurile de forță i se subordonaseră lui Ion Iliescu, șeful Frontului Salvării Naționale, organ provizoriu al puterii de stat, în întrunirea care a avut loc la Ministerul Apărării, la ora 16.00. Logica puterii ne îndeamnă să credem că cei care au ordonat și coordonat genocidul și uriașa dezinformare ar putea fi chiar cei care au beneficiat de urmări, adică cei care au obținut puterea. Dar nu există probe, sau procurorii au pretins că nu au probe pentru a susține această supoziție, până în decembrie 2017, când au făcut public faptul că „în decembrie 1989 nu a existat vid de putere.” În prima narațiune, susținută de foștii ofițeri de Securitate, Armata este vinovată de crimele comise după 22 decembrie 1989. A făcut-o pentru a ascunde pro..