Curtea Constituțională a României a dat recent două decizii care privesc direct funcționarea instituției guvernului și relația acestuia cu parlamentul. Cele două au fost tratate de comentariul public în mod radical diferit. Una a fost prilej de acuzații grele la adresa judecătorilor, fiind considerată a fi motivată politic și categoric greșită. Cealaltă a trecut în schimb aproape neobservată, fiind probabil considerată temeinică. Și eu cred că una din decizii este relativ justificată, dar e cea pe care comentariile publice au considerat-o scandaloasă. Iar pe cealaltă o consider profund eronată, chiar dacă nu știu s-o fi criticat nimeni public – exceptând politicienii implicați, și pe temeiuri greșite. Să le luăm pe rând. 1. Decizia relativ justificată: este cea din conflictul juridic de natură constituțională provocat de desemnarea drept candidat la funcția de prim-ministru a dlui Orban. Aici avem pe moment doar un comunicat al Curții care motivează laconic decizia de a constata acest conflict și de a cere reluarea procesului: „(…) desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru trebuie să aibă ca scop asigurarea coagulării unei majorități parlamentare în vederea formării unui nou Guvern”. Motivarea întreagă nu e încă publicată, și nu pot spune că sunt de acord integral ce conține un document pe care încă nu-l cunosc. Însă pe ceva putem fi de acord toată lumea, doar din afirmația comunicată, care justifică pe cât pot spune o bună parte din scandalul și controversa pe care decizia a provocat-o: CCR pune bețe în roate alegerilor anticipate. Asta e adevărat, cred la rândul meu. Ce motiv vor fi având majoritatea judecătorilor să decidă astfel, nu știu, nici nu contează până la urmă. Rolul instituției este să asigure supremația constituției. Iar constituția noastră, însăși, „pune bețe în roate” alegerilor anticipate. Simplificând, există trei categori de sisteme parlamentare după prevederile privind dizolvarea instituției, condiția necesară și suficientă pentru alegeri anticipate. În cele din prima categorie, vorbim de o decizie politică. Adică, prin definiție, una pe care instituția decidentă, care poate fi parlamentul însuși și/sau primul ministru, are dreptul legal și o ia doar pentru că o consideră oportună în situația dată, fără constrângeri legale efective. În a doua categorie intră sistemele în care legea prevede explicit, limitativ, condițiile în care dizolvarea e posibilă sau chiar obligatorie. Fără excepție, la nivel de principiu, e vorba de situația în care relația instituțională dintre parlament și guvern nu este și nu mai poate fi adusă în stare de funcționare. În fine, există constituții care nu prevăd posibilitatea de dizolvare a parlamentului înainte de termen. (Am să fac o paranteză aici, unul din efectele mai puțin vizibile ale instrumentului odios al OUG-urilor a fost și o confuzie, o orbire apropo de relația asta. Senzația, care poate ajunge inclusiv temei de reglementări legale și decizii constituționale, e că guvernul poate, dacă nu chiar trebuie să funcționeze cumva independent de parlament – e învestit iar apoi fiecare instituție își vede de treaba ei, una cu oug-uri, cealaltă cu legi, toată lumea e fericită. Democrația noastră, foarte originală…) Constituția României pune fără echivoc sistemul nostru parlamentar în a doua categorie. Nu există niciun fel de prevedere privind o decizie politică de dizolvare a parlamentului. Nici președintele, nici primul ministru și nici măcar parlamentul însuși nu au acest drept. După ce trec 60 de zile fără guvern învestit, și după ce se încearcă de cel puțin două ori învestirea unuia, doar atunci președintele poate dizolva parlamentul. Nu e obligat să o facă. În această privință, sistemul nostru e identic la nivel de principiu cu cel din Germania: parlamentul se dizolvă doar dacă nu mai poate susține actul de guvernare. Desigur, Curtea nu i se poate substitui președintelui într-o decizie pe care, la fel de lipsit de echivoc, i-o acordă acestuia constituția. Nici nu poate să permită altcuiva să i se substituie. Nu poate nici măcar să-i facă proces de intenție. Dar aici nu e vorba de așa ceva, nu? Dl Iohannis însuși a spus apăsat și limpede că desemnarea dlui Orban e un prim pas spre alegeri anticipate, declarațiile și acțiunile dlui Orban confirmând asta, e desemnat nu pentru a fi învestit, ci respins. În aceste condiții, Curtea a trebuit să decidă dacă „forțarea anticipatelor” e compatibilă cu prevederile constituției noastre. Eu cred că cei șapte judecători din majoritate au avut destul temei să considere că nu. Acestea fiind spuse, cu constituția în mână, Curtea a stabilit că președintele și premierul (desemnat) trebuie să coopereze loial cu parlamentul în realizarea guvernării. Din păcate, în direcția cealaltă, în ce privește responsabilitatea parlamentului în relația asta constituția stă ceva mai prost, iar prevederile pe care le are, totuși, Curtea le-a restrâns punându-le condiții..