Să fim oneşti: românului nu-i place egalitatea. Nici măcar atunci când o clamează. Vârstnicii care contestă “pensiile nesimţite” ale diverşilor rentieri ai lumii noi nu o fac în numele egalităţii, ci în cel al invidiei: adică de ce să aibă ăia şi noi să n-avem? Ce, noi n-am muncit? Noi nu merităm? Noi nu suntem oameni? Nici statul comunist – care se pretindea egalitar – nu era populat de cetăţeni cu acest crez: ruralii erau dispuşi la orice pentru a-şi împinge copiii spre “domnie”, iar intelectualitatea urbană, dimpreună cu cadrele de partid (care monopolizaseră poziţia burgheziei interbelice) voia să-şi păstreze statusul social. De unde o concurenţă acerbă (inclusiv, sau mai ales, la nivelul stereotipurilor imaginare), pe care vremurile postrevoluţionare au rezolvat-o – original – cimentând o stranie alianţă a unei părţi a fostei intelectualităţi (plus cadrele) cu o parte a lumpenului ceauşist împotriva altei părţi a intelectualităţii şi a proletariatului. În Occident, egalitatea a fost – şi, în bună măsură, a rămas – o creaţie a păturilor înstărite, care au înţeles că deşteptarea, luminarea şi cointeresarea norodului în producţia de bunuri pe care o face cu putinţă ştiinţa şi tehnica modernă înseamnă prosperitate pentru toţi. Iar principala menire a prosperităţii e aceea de a reduce tensiunile sociale, căci, putând avea mai mult, fiecare e orientat spre propria înavuţire şi e mai cooperant cu cei de care depinde aceasta. Uneori lucrurile acestea s-au făcut (relativ) lin – precum în Anglia şi Olanda – alteori cu şocuri care au amprentat anumite perioade istorice – cum e cazul Revoluţiei Franceze. E destul de interesant faptul că, după 220 de ani, noi nu (mai) vedem partea pozitivă a acestei Revoluţii – abolirea privilegiilor feudale, “Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”, punerea bazelor dreptului modern prin unificarea celor două tipuri de legislaţie existente în Franţa Vechiului Regim (care-şi va găsi expresia în Codurile Napoleoniene) – ci doar pe cea negativă – regicidul (care, ţinând cont de ungerea sacrală a Regelui, e văzut ca un deicid), Teroarea, mascarele din Vendée etc. Pentru noi, Revoluţia e o zdruncinare apocaliptică a rosturilor lumii, care era bine aşezată în temeiurile ei încă din zilele Facerii. În acea “lume tradiţională”, fiecare îşi avea locul şi rolul lui şi era de neconceput că cineva să-şi transgreseze condiţia pentru a deveni altceva. Această (literal) alterare a condiţiei umane ar fi stricat rânduiala întregului univers şi ar fi atentat la ierarhia imuabilă a Creaţiei. Fireşte că şi-n această ordine exista nedreptate, însă ea era înţeleasă ca o încercare menită a-i aminti celui ce-o îndura de smerenia cu care trebuie să-şi intensifice rugăciunile către singurul Stăpân ce poate reechilibra balanţa dreptăţii. Bineînţeles, exista şi impostură, şi hoţie (inclusiv de stat), şi tâlhărie, însă – mai devreme sau mai târziu – toate acestea cădeau sub pedeapsa Judecătorului suprem şi prăbuşirea celor puternici era prilej de reflecţie asupra fulgerului ce cade din cer pentru a-l mistui pe cel ce-a cutezat păcatul trufiei. Cu excepţia paşoptiştilor – care sunt şi ei un ciudat amestec de iluminişti întârziaţi şi romantici – la noi egalitatea n-a avut mare audienţă. Vechea boierime nu o înţelegea, întrucât fusese crescută în logica existenţei mai multor “specii” umane, pe care nu le unea decât un singur lucru (care, de altminteri, le era comun cu animalele): faptul că erau alcătuite din fiinţe muritoare. Enorma masă de ţărani care trăiau la limita umanităţii (şi cultivau – la început de secol XX – pământul cu o tehnologie inferioară celei a strămoşilor lor romani) nu era deloc sensibilă la această temă (spre disperarea puţinilor socialişti de convingere de pe meleagurile noastre). Şi era – şi e – firesc să fie aşa: singura formă de egalitate pe care românul a cunoscut-o de-a lungul “istoriei lui milenare” a fost aceea a sărăciei şi a mizeriei. Când unor oameni flămânzi şi în zdrenţe li se aruncă nişte resturi de mâncare, nu le vor împărţi fratern, ci se vor arunca asupra lor şi se vor bate pentru a apuca fiecare cât mai mult, în dauna celorlalţi. Ceauşescu însuşi a înţeles foarte bine acest lucru, căci “raţionalizarea” bunurilor de strictă necesitate, departe de a concentra la vârf tensiunea socială, o făcea să se disipeze în certurile de la cozi, în invidia (şi-n acelaşi timp, în dependenţa) faţă de magazioneri şi vânzătoare, ori în lucirea feroce a privirii celor ce-şi apărau, cu mâinile încleştate, bunul obţinut numai ei ştiau cum. În ciuda a ceea ce ne predică stânga (fie ea democrată, fie radicală), săracul nu e nici utopic, nici generos, nici egalitar. E cât se poate de pragmatic, pus pe căpătuială (şi dispus să ignore convenţiile cărora bogaţii li se supun) şi mânat de ambiţia de a-i face pe alţii să simtă umilinţa pe care lui i-a fost să o cunoască în vremuri de mizerie. Aşa se explică faptul că, în bună măsură, în Occident fiii de bancheri au fost ideologii egalităţii: pentru că ei erau mişcaţi de mizeria pe care o vedeau – adesea doar pe fereastra trenului sau a maşinii – şi-şi doreau ca toţi să aibă parte de belşugul de care ei (ce mai păstrau reziduurile unei morale a ascezei) se simţeau vinovaţi, dar la care nu puteau renunţa. Invers, în “socialismul real”, imediat ce au ajuns la putere, “tovarăşii” au început să se îmburghezească, creând “noua clasă” care a sfârşit nu atât într-o gerontocraţie decrepită, cât într-una de tinere odrasle, care s-au lansat fără complexe în afaceri, cu sentimentul că ei sunt aleşii “lumii noi”. Sub carcasa ideologică, de care toţi trebuiau să ţină cont, dar pe care nimeni nu o lua în serios, şi în comunism “lupta de clasă” era acerbă. Şi – aşa cum se întâmplă adesea – după ce strigaseră după egalitate, cei ajunşi sus nu voiau nimic altceva decât să-şi sporească beneficiile, să le stabilizeze şi să le transmită urmaşilor. Or, cea mai eficientă cale de stabilizare a condiţiei sociale privilegiate în comunism s-au dovedit a fi studiile. Partidul, dincolo de retorica lui muncitorească, avea nevoie de personal calificat în industrii şi – de la un moment dat – chiar activiştilor li se cerea o anumită competenţă “în sectorul lor” (iar aceasta nu mai era direct deductibilă nici din statutul de ilegalist, nici din frica absolută pe care o inspira funcţia în anii ’50). Mai mult decât atât, studiile stabileau o punte între oligarhia roşie şi lumea burgheză ce o precedase. Dincolo de oamenii politici ai interbelicului – care, în ciuda imaginii pe care ne-am făcut-o despre ei în ultimele decenii, în epocă erau văzuţi exact la fel (dacă nu mai rău) decât oamenii noştri politici de azi, – cei cu care luaseră contact direct comuniştii de primă oră, prin fabrici sau în facultăţi, erau ingineri, profesori, oameni de ştiinţă. Adică genul de persoane a căror autoritate se bazează pe competenţă, iar competenţa pe formare. În “noua ordine”, autoritară, pe care au edificat-o, cei veniţi la putere după ’44 au întrevăzut – destul de corect – potenţialul acestui tip de autoritate, mai ales în logica creării industriilor, a dislocării şi a mobilizării maselor pe care aceasta o presupunea. Aşa se face că, pe cât de tare a fost “războiul ideologic” în domeniul umanioarelor, pe atât de nesemnificativ a fost în disciplinele “tari”, cele “mobilizate” în construcţia efectivă a socialismului. O bună parte din dascălii interbelicului au supravieţuit în politehnici, institute agronomice şi veterinare, facultăţi de ştiinţe (iar după 1964 şi în cele umaniste) şi şi-au transmis mai departe nu doar cunoştinţele, ci şi modul de-a fi, impregnat de distincţia Herr Professor-ului de modă veche. Nu e întâmplător faptul că figurile de marcă ale Partidului (începând cu cei doi Ceauşeşti, dar nu mai puţin Maurer, Brucan şi atâţia alţii) s-au vrut ba academicieni, ba profesori, ba doctori în diverse (şi prin diverse ţări) şi – în multe cazuri (Petre Roman e un bun exemplu) – şi-au plasat copiii în ierarhia academică. Căci, spre deosebire de funcţie – care era baza puterii, dar era supusă capriciilor “rotaţiei cadrelor” – diploma şi titlul academic permiteau menţinerea unei stabilităţi sociale peste media curentă a acelor timpuri (mult mai fluctuante decât le vede nostalgia cu care privim trecutul recent). În fapt, diploma universitară conferea în comunism un statut analog celui al “nobilimii de robă” în Franţa Bourbonilor. Şi nu doar în comunism – care, deopotrivă, cu extinderea şi limitarea numărului de admişi în facultăţi, licee teoretice şi licee vocaţionale stabilizează sistemul – ci în toată istoria noastră modernă şi contemporană. Căci, la fel ca-n Occident pe vremea lui Carol cel Mare, şi la noi – un mileniu mai târziu – crearea statului presupune nu doar o boierime veche care se investeşte în politică, ci şi o mână de petits lettrés, care să asigure funcţionarea unei administraţii care se vrea (cât de cât) modernă. Încă începătorilor Gheorghe Lazăr şi Ion Heliade Rădulescu le urmează, în a doua generaţie, Mihail Kogălniceanu şi Titu Maiorescu. Dezvoltarea statului presupune diversificarea oamenilor de carte, profesionalizarea lor, crearea de caste (ca societăţi profesionale), investirea politicului şi revendicarea, în interiorul acestuia, a privilegiilor bazate pe competenţă. Oricât de straniu ar părea, după şocul brutal al primului său deceniu, comunismul preia acest model şi îl dezvoltă înlăuntrul proiectului său economico-social. Lipsită de mica sa franjă de lume prosperă – ce se evidenţializase în interbelic şi pe care comunismul o lovise programatic (după ce fusese afectată şi de tensiunile politicii dintre 1938 şi 1944, şi de Război) –, România apare drept ceea ce era de fapt: o ţară săracă şi înapoiată. Într-o lume a nevoilor şi fără mari perspective, jocul social e – inevitabil – unul de sumă nulă: cel ce agoniseşte ceva, o face pe seama celorlalţi. Într-un asemenea mediu nu e loc de milă şi de generozitate; a împărţi cu ceilalţi, înseamnă a pierde ceea ce ai obţinut. Ca atare, scopul nu e egalitatea, ci, dimpotrivă, diferenţierea socială şi – mai ales – stabilizarea ei printr-o serie de acte şi de ritualuri menite a o consacra. Doar într-o lume prosperă (şi care are perspectiva creşterii constante) jocul social e unul de tip win-win, în care creşte beneficiul tuturor şi fiecare obţine (evident, în proporţii diferite) dividende ale bunăstării generale. Nu e cazul României, decât – eventual – într-un scurt interval de 10 (1965 – 1975), maxim 20 (1962 – 1981) de ani, în care are loc o urbanizare accelerată, dublată de dezvoltarea serviciilor şi de forme incipiente (şi, bineînţeles, socialiste) ale consumerismului. E suficient pentru a se crea o nouă pătură socială de intelectuali (ingineri, profesori, medici) care preiau statutul burgheziei interbelice, dar prea puţin pentru a o stabiliza social (ca factor decizional, între aparatul superior de partid – singurul abilitat a formula politica şi politicile timpului – şi masa, covârşitoare, a “oamenilor muncii din uzine şi de pe ogoare”). Puterea acestor oameni – atâta câtă e ea – derivă din diploma lor şi din competenţa pe care aceasta o acoperă. Recăderea României în sărăcia anilor ’80 are ca efect restrângerea dinamicii economice, reducerea ponderii expertizei în economie (care revine la exportul de materie primă), monopolul comenzii (ce se dispensează de sfatul specialiştilor şi cade în autoritarism pur) şi pauperizarea, care loveşte mai ales în mediile urbane (lipsite de grădina ce asigură subzistenţa şi micul comerţ din rural). Agitaţiile – e drept, mai curând surde – ale intelectualităţii anilor ’80 traduc conştiinţa declasării ei pe fondul degringoladei economice a ţării. După Revoluţie, doar o mică franjă a oamenilor cu diplomă au reuşit în originala “economie de piaţă” românească. În linii mari, le-au fost necesare două atuuri: funcţia (fie menţinută, fie obţinută pe valul contestării) şi conexiunile (esenţiale pentru a menţine în funcţiune întreprinderea pe care-o conduceau – pe fondul prăbuşirii lanţurilor de producţie ale economiei centralizate – până în clipa în care putea fi convertită în proprietate personală). Numai că, înainte de funcţie sau, mai exact, tocmai pentru a o obţine, era necesar prestigiul competenţei (opus numirilor politice din ultimii ani ai lui Ceauşescu), iar acesta era “acoperit” de o diplomă. Diploma nu e suficientă pentru a avea succes în lumea nouă, însă e necesară. La bază, reluarea urbanizării în ritmuri accelerate şi dezvoltarea aparatului de stat cer o mulţime de diplome pentru activităţile din oraşe (într-o vreme în care “sectorul privat” era, în bună măsură, alcătuit din buticuri de lemn). La vârf, diploma obţinută – nu contează cum – permite transmiterea statusului (câteodată chiar a funcţiei) în familie. Pentru “elita” oraşelor, diploma – şi, din ce în ce mai mult, titlurile academice – permit convertirea averii în putere, deoarece dau o patină aristocratică nouveaux riches-ilor (sub care aceştia pot ascunde secretul primului milion), iar pentru ruralii pe care descompunerea agriculturii socialiste i-a aruncat pe drumuri, diploma e pur şi simplu garaţia unui serviciu la oraş (şi, implicit, a unui credit pentru casă). Dat fiind că toată lumea vrea diplome, şi încă repede – şi cu costuri minime – “oferta” “se adaptează” “cererii” şi, vreme de un deceniu şi jumătate “fabricile de diplome” lucrează la turaţie maximă. Ceea ce se poate vedea retrospectiv este faptul că, la fel ca-ntotdeauna, şi de astă dată, inflaţia nu a profitat cu adevărat decât puţinora. În speţă celor care “trebuiau să-şi ia” atestatul de studii superioare, de masterat, doctorat sau mai ştiu eu ce titluri. Nu pentru a trăi din ele – ..