Iulia, fiica Eroului Martir Roșca Grigore Tiberiu, care avea 33 de ani când a fost ucis în 1989, iar ea doar 9 ani când și-a pierdut tatăl, a postat pe Facebook un mesaj despre cum unii ”dintre urmașii eroilor au renunțat să mai spere, sătui de minciuni, impostură și complicitate a celor ce trebuiau să scoată adevărul la lumină cu cei ce au ucis”. ”Ce descurajare ne cuprinde când vedem că, după atâta timp, cei care au ucis sunt tot liberi și ne mai și râd în față, cu un cinism imposibil de calificat”, a scris Iulia care îndeamnă în final la apărarea valorilor umane, la vot, la tragerea la răspundere a decidenților politici și la a milita pentru dreptate, adevăr și respectarea drepturilor omului. Mesajul complet al Iuliei: Sunt Iulia, copilul cel mare al Eroului Martir amintit în poză de coperta a evenimentului. Aveam 9 ani atunci. N am vorbit niciodată nimic despre revoluție în spațiul public și nici n am crezut că o greșeală corectată pe un carton inscripționat cu numele tatălui meu, agățat pe acel gard, mă va face să spun mai mult decât am spus vreodată. De ce vorbesc azi? Pentru că niște oameni tineri și frumoși, ce au moștenit elanul celor uciși la revoluție, m au convins că, doar spunând lumii durerea noastră, mai putem impulsiona efortul societățîi și al politicului în aflarea adevărului despre măcelul din decembrie ‘89. Le mulțumesc, în numele familiei mele, acestor tineri pentru implicare și mă impresionează demersurile lor în încercarea de a nu i lasă uitării pe cei ce au murit nevinovați. Mulți dintre noi, urmașîi eroilor, am renunțat să mai sperăm, sătui de minciuni, impostură și complicitate a celor ce trebuiau să scoată adevărul la lumina cu cei ce au ucis. S-a închegat în noi un amalgam de sentimente de durere, negare, furie, iertare, renunțare...într o ordine aleatorie și într un timp prea lung pentru a mai ști care e sentimentul dominant.Ne am privit celălalt părinte rămas în viață umilit de statul mafiot, instaurat în locul celui comunist, l am văzut măcinat de durere, de întrebări, de greutățile viețîi, apoi de dezamăgire și de boală. Ne am înghițit lacrimile și ne am continuat viață, fără că cineva să se intereseze vreodată de noi. Vorbesc acum pentru că am tăcut 30 de ani, exersand încă din fragedă copilărie, de milioane de ori, lecția iertării că să pot merge mai departe. Am vrut să le spun oamenilor liberi de azi ce durere cruntă simțim când îmbrățișăm crucea aia rece de marmură albă din cimitir, căreia îi povestim, în liniște, suferințele noastre. Sau ce descurajare ne cuprinde când vedem că, după atâta timp, cei care au ucis sunt tot liberi și ne mai și rad în față, cu un cinism imposibil de calificat. Am vrut să le mai spun oamenilor liberi de azi că acești eroi n au vrut să fie eroi ci doar oameni liberi. Ei nu sunt doar niște poze alb-negru pe niște cruci într un cimitir-monument, ce a fost cândva un parc. Ei nu sunt doar o lista cu nume rostite doar o dată pe an într o tristă aducere aminte. Acești eroi au fost cândva niște oameni că noi, care au trăit, au iubit, au sperat, au visat, au însemnat ceva pentru familiile lor. Ei trăiesc acum prin noi, în inima și în amintirile noastre și avem datoria să spunem povestea fiecăruia dintre ei, indiferent cine și ce au fost, avem obligația de a află cine i a ucis, pentru că sufletele lor să se poată odihni în pace. Despre criminali, voi lasă justiția aia oarbă și dreapta să vorbească. E datoria ei! Aceste victime, aflate în floarea vârstei în acel decembrie blestemat, au îndurat frigul, foamea, cenzur�..