Mărturisitorii. Cumularea dramelor celor care-au trecut prin închisorile comuniste nu spune mai mult decât tragedia unui singur om, ci aminteşte – mereu – faptul că aceasta nu e niciodată generică, ci se întrupează, de fiecare dată, în persoane concrete. Acest caracter personal ocultează istoria (generică) şi lasă la lumină doar drama opoziţiei dintre individ şi putere. Ceea ce vedem nu mai ţine de studiu şi de interpretare, ci de un conflict în care graniţele sunt trasate net: lupta binelui cu răul. Aici, pe de o parte, răul e individualizat clar – e comunismul în ansamblul său (ca ideologie în primul rând atee şi tras-naţională, adică negatoare a legăturilor de neam, inclusiv de familie) şi toate instrumentele sale, de la Stalin la reprezentanţii săi la Bucureşti şi de la şefii Securităţii la uneltele umane care torturau în închisori. Binele, la rândul lui, nu era omul care pătimea, ci acel ceva în numele căruia suferea şi pe care suferinţa îl purifica, înnobilându-l. În ultimă instanţă, experienţa carcerală e lecturată în cheie soteriologică: suferinţa are un caracter expiator. Şi ceea ce ea expiază este tocmai violenţa căreia îi e victimă (nu doar omul ce suferă, ci întreaga societate oprimată). Pe acest plan, analogia cristică se impune de la sine: victima (care se prezintă ca inocentă) ispăşeşte o vină universală (a celor care nu se pot opune răului) şi, din adâncul durerii, se roagă pentru călăii săi. Vii sau morţi, cei imolaţi în temniţele comuniste sunt martirii care au ţinut pe umerii lor, prin suferinţă şi credinţă, întreg edificiul ţării (văzut şi, mai ales, nevăzut – căci aparţinând tradiţiei) în anii celei mai grele restrişti. Astfel, corpul social e dedublat – asimetric – între cei care au suferit şi cei care au produs suferinţă, între victime şi călăi, între mucenici (investiţi încă din viaţă cu harul sfinţeniei) şi demoni (pervertiţi de un rău absolut). Pe lângă faptul că tot ceea ce este în afara închisorii se estompează, iar puşcăria devine nu metafora, ci realitatea unei întregi lumi, binele şi răul care se confruntă aici au un caracter trans-istoric. Spaţiul carceral ajunge în felul acesta o scenă de teatru pe care se confruntă – întrupate în personaje net decupate – binele şi răul, ca şi categorii ontologice. În afara acestei lupte, care depăşeşte – la ambele capete – puterile omului, nu mai e nimic demn de reţinut. Iar în ceea ce priveşte incidenţa ei în prezent, singurul lucru care contează este transmiterea efectului (în speţă a metanoiei, a convertirii la puritatea binelui). Înţelegerea trecutului e fără nici o noimă, căci, privat de această dimensiune soteriologică, insesizabilă unei cercetări neutre, el este lipsit de sens. Nu există nimic de înţeles, nici pentru el, nici pentru alţii, în carnea tremurândă a celui supliciat. Personajele acestei metamorfoze absolute sunt ele însele persoane care transgresează linia supravieţuirii fizice în direcţia unui sens asumat: Mircea Vulcănescu (care se îmbolnăveşte de o tuberculoză pulmonară pentru a salva un alt deţinut), sau Valeriu Gafencu (ce îi dă lui Richard Wurmbrand medicamentele care l-ar fi putut salva). Sacrificiul lor se împlineşte, după vorba lui René Girard, [1] în facere de sacru: semnificaţia gestului iradiază şi mărturiseşte o coerenţă de destin care relativizează accidentalul vieţii (cu temniţa ei). Mai mult, această coerenţă sacrificială autorizează recompunerea postumă a vieţii ca hagiografie, altfel spus ca parcurs unitar, orientat spre sfinţenie. De astă dată, accidentalul biografic nu mai există, căci totul e resorbit şi resemnificat din perspectiva finalităţii transmundane (pe care gestul ultim o anunţă). Neconsemnaţi de instituţia religioasă a Bisericii, martirii închisorilor sunt sanctificaţi de mentalul public care le sintetizează biografia într-un singur gest, care sfâşie absurdul istoriei şi face manifestă logica transcendentului. De la victimă la sfânt. Am încercat, în rândurile de mai sus, să descriu felul prin care se ajunge de la şocul avut în faţa suferinţei celor încarceraţi în anii ’50, pe care o prezintă media postdecembristă la sanctificarea unora din victimele reprezentative ale perioadei. Se cuvine ca lucrurile acestea să fie şi analizate, nu în vederea unei simple demitologizări, ci în aceea a înţelegerii mecanismelor mentale care-i determină pe oamenii zilei de azi să se raporteze în felul acesta la trecut. Primul lucru care atrage atenţia în prezentarea de mai sus este simplitatea dramatică a scenei: binele şi răul, întrupate de persoane cu o individualitate clar conturată se confruntă, într-o mişcare concentrată şi într-un decor minimal. Totul tinde spre şi, finalmente ţine de un singur gest. Şi, în egală măsură, totul poate fi sintetizat în imaginea lipsită de trompe-l’oeil-uri a unei icoane. Putem să-i reproşăm orice acestei imagini, mai puţin un singur lucru: adresabilitatea ei directă şi universală. Dacă vom spune că istoria care stă în spatele imaginii este mult mai complexă, nu vom ajunge la majoritatea celor care o creditează. Căci, cel mai adesea, nu “structurile cotidianului” sunt cele care impun, ci sensul care le transgresează. Întrebarea, aici, este aceea dacă avem de-a face cu nişte scheme religioase ancestrale care sunt investite de o ideologie oarecare, sau de nişte scheme ideologice care sunt investite de o religiozitate ancestrală. Merită observat faptul că şi comunismul, la rândul lui, mizase tot pe dramatismul luptei dintre bine (întruchipat, generic, de clasa muncitoare şi, punctual, de liderii Partidului) şi rău (reprezentat de reacţiunea feudalo-burghezo-moşierească) şi valorizase episoadele sacrificiale (de la Gracchus Babeuf la Zoia Kosmodemianskaia). La fel şi extrema dreaptă, cu “martirii” săi, din timpul multiplelor “prigoane” (şi pe care invocarea “la raport” era menită a-i face mai vii decât pe cei în viaţă). Evident, se poate obiecta în sens contrar – aşa cum a făcut-o Alain Besançon[2] – că pattern-ul (şi referenţialul nenumit) al structurilor discursive comuniste e, în bună măsură, unul religios. Dar ceea ce e cu adevărat interesant sunt metamorfozele celui care sfârşeşte prin a fi sanctificat în mentalul colectiv. Acesta e, mai înainte de toate o victimă. Principala caracteristică a victimei e aceea de a fi nevinovată. Tocmai în virtutea acestui fapt ea inspiră compasiune. Şi, lucru foarte important, nevinovăţia e o virtute a pasivităţii. Să nu uităm că marea majoritate a populaţiei a fost pasivă (a supravieţuit cum a putut) sub comunism şi, în diversele lui etape şi la finele perioadei, s-a considerat – într-o formă sau alta – neîndreptăţită de acesta. Caracterul victimar e cel ce-l apropie pe omul comun de modelul ce se sintetizează în epura imaginarului colectiv. Victima e lipsită de vină care, întotdeauna, cade pe seama contextului sau în sarcina celorlaţi (mai ales a “străinilor”, care “nu înţeleg” de-la-sine-înţelesul lumii noastre). Următorul pas este cel al eroului. Dacă victima suferă, eroul luptă. El e un agent al binelui, care rezistă – cu toate resursele pe care le are la dispoziţie – desfăşurării răului. Ceea ce-i e propriu eroului e o anumită dinamică (pe care – în varianta monumentală – o surprind artele plastice) în care limitarea răului şi ofensiva binelui sunt sincrone. Numai că monumentul impune şi o distanţă: eroii sunt rari, curajul lor inspiră admiraţie şi respect. În fine, ultima etapă e aceea, iconică, a sfântului. Acesta mărturiseşte un adevăr care-l transcende deopotrivă prin ceea ce face şi prin ceea ce suferă. Pasivul şi activul se însumează armonios, într-o coerenţă de destin din care au fost evacuate toate umbrele şi în virtutea căreia sfântul e hipostaziat ca model. El inspiră veneraţie, şi – spre deosebire de erou – se apropie, în evocare şi invocare, de omul comun. Ajunşi aici, din punctul de vedere al unei ştiinţe care studiază sociologia mentalului colectiv, ne putem întreba dacă lucrurile nu funcţionează şi invers; altfel spus dacă nevoia de veneraţie nu e tocmai ea cea care îşi crează sfinţii. Problema sensului. Dacă ne detaşăm puţin de cadrul prezentat mai sus (şi, dacă detaşarea noastră, a celor care am cunoscut martorii suferinţei, e problematică, timpul însuşi va impune o asemenea detaşare), sunt câteva lucr..